Țînțarul

de Nagy Lajos

Țînțarul face parte dintre plăcerile satului, laolaltă cu rudele sale: musca, furnica, broasca, albina, cîinele turbat și pisica moartă. Ba, mai e rudă îndepărtată și cu miriapodul. Deci țînțarul este una dintre vietățile care fac atît de agreabil orășenilor un concediu de vară petrecut la țară. Dacă dis-de-dimineață, de cum apare soarele prin geamul mic al camerei umede, murdare și pline de plase de păianjeni, muștele încep să umble pe nasul, ochii și gura orășeanului; dacă în timpul zilei în grădina cu miros de balegă și de pisică moartă îl înțeapă albinele; dacă după-masă, în curte, îl aleargă un cîine turbat; atunci seara, așezat în fața casei să se odihnească o țîră după plăcerile zilei de concediu, orășeanul poate savura, și în sfîrșit, muzica celestă a țînțarilor.

Deci, țînțarul vine pe seară, fiind o culme și o împlinire a prafului, a noroiului, viermilor, lătrăturilor și a celorlalte delicii rurale savurate peste zi. Împlinire, zic, fiindcă reprezintă o încîntare cu mult mai mare decît celelalte: el cîntă minunat și ciupește desăvîrșit. Țînțarul îi cîntă omului la ureche, dar îl ciupește de ceafă. Care nu ciupește de ceafă, ciupește de braț. Cum însă omului îi cîntă la ureche mai mulți țînțari deodată, dintre care doar cîțiva îl ciupesc de ceafă, rămîn suficienți și pentru a-l ciupi de braț. Deci, unul pe ceafă, al doilea pe mînă, al treilea pe frunte, al patrulea pe obraz, cu precizarea că acest unul, al doilea, al treilea și al patrulea nu înseamnă cîte un singur țînțar, ci cîte un corp de armată. Aceștia totalizează cîteva mii de ciupituri, cu alte cuvinte, sub pretextul concediului de vară, țînțarii prefac pe orășeni în site. Împotriva lor, orășeanul șmecher procedează în felul următor: își aprinde o pipă umplută cu mahorcă, despre care știe că țînțarii n-o suportă. Cîteva fumuri își fac efectul scontat: orășeanul, complet amețit, se ridică și dă să intre în casă. Uită să se aplece, se lovește cu capul de pervazul scund al ușii și cade sleit în pat. Își scarpină pe rînd ciupiturile, își scarmănă și cucuiul din frunte și în timp ce în pat ronțăie încetișor un șoricel, sub pat orăcăie melancolic o broscuță, pe gît îi umblă discret un păianjen, pe perete coboară grațios un miriapod, iar pe geam intră năvalnic mirosul de bălegar. Adică nu. Mirosul de bălegar nu intră, mai întîi fiindcă geamul e mult prea mic și apoi fiindcă nu apucă să intre: odaia neaerisită de un an deja e plină cu miros de mucegai.

Făcînd abstracție de toate acestea, țin să precizez că țînțarul este o vietate cochetă și firavă, care cîntă din aripioare, așa cum avionul cîntă din elice. Mai are și o țeavă subțire pe care o înfige în pielea victimei și prin care îi suge sîngele: mulți patroni l-ar putea invidia pentru asta. Țînțarul nemîncat e de culoare gri-gălbui; în timpul mesei e rozaliu, iar sătul, sîngeriu. Asta-i clipa fatală, în care victima își dă o palmă peste ceafă și scurta viață a bietului țînțar se curmă.

mai multă Proză satirică de Nagy Lajos