Cocotier pe-o insulă pustie

de Willy Breinholst

Teorie

Soțul ar trebui să fie foarte bine lămurit asupra marilor cerințe pe care i le impune arta conversației, știind că priceperea de a asculta este o componentă esențială a acestei arte. Întreruperile, care nu fac decît să abată atenția, ar trebui neapărat evitate.

Practică

Thompson, oaspetele meu din străinătate, se rezemă comod de speteaza fotoliului, supse din havană și suflă un nor de fum gros, albastru, spre tavan.

― Da – spuse el apoi – închipuiește-ți deci o insulă izolată, o insulă minusculă, izolată departe în oceanul Pacific, o insuliță atît de stearpă, că nu crește pe ea nici o tufă, nici măcar un fir de iarbă. Mă poți urmări?

Am aprobat din cap. Îmi pot imagina oricînd o insulă izolată, un deșert sau o mare furtunoasă, îndată ce mi se dă parola. Nu e nevoie să mi se zugrăvească detaliile.

― O insulă la mii de mile depărtare de cea mai apropiată coastă, o insulă fără cel mai mic semn de vegetație – a continuat Thompson.

― Exceptînd, firește cocotierul – l-am întrerupt.

Thompson a lăsat, cu o tresărire, paharul din mînă și m-a privit încurcat.

― Care cocotier? a întrebat. N-am spus nici un cuvînt despre vreun palmier.

― Cînd îmi imaginez o insulă izolată, atunci trebuie ca pe ea să crească neapărat un cocotier. Nici o insulă izolată fără un cocotier. De-a lungul anilor am văzut mii de desene ale unor insule izolate, dar niciodată vreunul fără un cocotier înalt, suplu.

Thompson s-a aplecat puțin în față.

― Ascultă – a spus – pe insula despre care îți povestesc nu există nici un cocotier. Nici unul. Poanta povestirii constă tocmai în aceea că pe insulă nu există nici cea mai mică urmă de vegetație. Mai înainte de a-mi continua istorisirea, fă să dispară cocotierul.

Vocea lui Thompson răsuna cam iritată. Îmi părea rău că pomenisem de cocotier, deoarece știu cel mai bine ce supărător poate fi cînd ești întrerupt în cursul unei povestiri captivante.

― Am să-l înlătur – i-am făgăduit – dar o să mai dureze probabil puțin. Între timp, mai toarnă-ți un pahar!

Nu știu ce li se întîmplă altor oameni în asemenea cazuri, dar eu, cînd văd cu ochii minții o insulă izolată cu un cocotier, nu mă pot convinge după aceea că pe insulă nu crește nici unul. Mi s-ar părea că mă mint, iar cocotierul cu nucile lui ar străluci în fața privirii mele lăuntrice pînă cînd aș reuși în vreun fel să-l înlătur.

Mi-am strîns de aceea pleoapele, iar în fața mea a reapărut mica insulă pustie. Departe, la orizont, s-a arătat o canoe. Doi polinezieni ciocolatii, cu păr negru și creț și cu pomeții obrajilor proeminenți, se apropiau lovind apa cu padelele. Cînd au ajuns la insulă, și-au tras canoea pe plajă și au alergat la cocotier. Unul a zgîlțit trunchiul, vrînd să scuture nucile de cocos, dar acestea au rămas atîrnate în coroană. Cei doi băștinași s-au privit încurcați și …

― Ei, ai reușit? m-a întrerupt Thompson. A pierit cocotierul?

― Încă nu.

L-am pus pe un polinezian să se cațăre pe trunchi. Intenția lui vădită era să se urce sus de tot, să culeagă fructele, dar deodată mi-am dat seama că problema nu poate fi rezolvată în felul acesta. L-am pus de aceea să dea de înțeles prin gesturi însoțitorului său rămas jos că l-a apucat amețeala și nu cutează să se urce mai sus. Al doilea băștinaș i-a strigat ceva în limba lor, iar celălalt s-a lăsat să alunece pe trunchi în jos. Pe urmă, amîndoi au dat fuga la canoe și au adus securi. La repezeală, cocotierul a fost doborît, dar, cum era vorba de o insulă foarte mică, jumătatea de sus a trunchiului, cu nucile de cocos, a căzut în apă. Cei doi polinezieni au avut mult de furcă pînă cînd au adunat nucile de cocos în canoea lor. Pe urmă a început fluxul, trunchiul pomului a pornit să se legene pe valuri și a pierit în cele din urmă departe la orizont.

― Așa! am spus ușurat și l-am privit franc în față pe Thompson. Acum s-a dus!

― Ce vrei să spui? S-a dus?

― Vorbesc de cocotier. A fost luat de flux, după ce l-au tăiat polinezienii. Acum, insula e complet pustie, exact cum o voiai tu. Te rog, continuă.

Am putut să observ cum Thompson s-a luptat o clipă cu sine însuși, întrebîndu-se dacă mai merită să-și continue povestirea. M-am grăbit să-i mai torn un pahar. Asta l-a făcut mai prietenos, determinîndu-l să-și reia istorisirea.

― Fusesem torpilați de afurisiții de japonezi, iar eu am înotat mai multe ceasuri în apa oceanului, pînă cînd am reușit să dau de o plută și să mă sui pe ea. După ce mi-am tras puțin răsuflarea am văzut spre bucuria mea că pe plută erau legate bine un butoi cu apă de băut și o ladă etanșă cu cutii de conserve, suficient ca să pot trăi o vreme. Am reușit să-mi încropesc o mică velă. Trei zile am rătăcit pe neîndurătorul ocean, cu soarele arzător deasupra mea, amenințat de rechini. În dimineața celei de-a patra zile am descoperit o mică insulă. Cu ajutorul velei improvizate, am reușit să cîrmesc pluta într-acolo; dar pe insulă nu exista nici o formă de vegetație. Mi-am tras pe jumătate pluta pe plajă și am pornit-o pe uscat. Acum, cînd aveam din nou pămîntul ferm sub picioare, mă simțeam în al nouălea cer.

Către seară, în vreme ce ședeam în mijlocul insulei, cu briceagul în mînă, și încercam să deschid o cutie cu fasole, s-a produs catastrofa. Pe nebăgate de seamă, vremea s-a schimbat, a început fluxul și, fără să observ, pluta cu provizii și apă de băut mi-a fost luată de valuri. Acum eram sortit unei pieri sigure…

― De ce n-ai legat pluta?

― Legat? a gemut Thompson și m-a privit cuprins de enervare. Doar te-am lămurit adineauri că pe insulă nu exista nici un fel de vegetație! Nici un pom și nici o tufă, nici măcar un fir de iarbă! De ce să fi legat pluta?

― Nimic mai simplu! Doar aveai ciotul cocotierului! De ce nu ți-ai legat pluta de ciotul cocotierului?

A trecut multă vreme pînă am putut să uit privirea pe care mi-a aruncat-o Thompson cînd a sărit în picioare și a țîșnit pe ușă.

De-atunci nu l-am mai revăzut.

mai multă Proză satirică de Willy Breinholst, sau înapoi la Dulcea viață a soțului în teorie și practică