Figurine de ceară

de Mircea Opriță

Cred că nimic nu mă putea indispune mai mult, aveam impresia că în clipa aceea totul fugise de lîngă mine, se îndepărtaseră și pereții de sticlă, și fișierele, și luminile care, pe un panou de mari dimensiuni, punctau harta stelară.

― Ar fi cazul să vezi ce se mai întîmplă pe Bactriana, îmi spusese șeful. Oricum, tu ai încurcat lucrurile acolo, n-am uitat. Și a trecut destul timp ca să se mai așeze...

De ce eu? mi-am zis, ca fulgerat. De ce să mă întorc eu acolo? Să meargă altul, am propus. Să meargă unul din ăștia mai tineri.

Șeful m-a întrebat dacă nu cumva am obosit, dacă am de gînd să dau în primire. Mă ironiza, vulpoiul roșcat! Și, ca să nu-i văd începutul de zîmbet în colțurile gurii, își mușca buza de sus și mă privea întrebător, din dosul pupitrului pe care își odihnea mîinile.

― Să meargă ăștia mai noi, am repetat și i-am vorbit de unul care se plîngea în stînga și în dreapta că nu-i dăm de lucru decît mărunțișuri. Se plîngea de inactivitate. Că, zicea, nu alesese profesiunea asta ca să înțepenească la bază, la un loc cu calculatoarele. Uite, ăsta abia așteaptă o sarcină serioasă, am spus. Trimite-l pe Bactriana, însă nu singur. Să-l însoțească încă doi-trei...

― Bine, o să reflectez, a mai zis șeful.

Dar încă nu știu în ce măsură l-am convins să mă lase în pace, să nu mă scoată din treburile în care m-am vîrît în ultimii ani pînă peste cap.

― În orice caz, a adăugat, sînt hotărît să cer reînscrierea Bactrianei între problemele noastre curente.

N-are decît! îmi ziceam, încercînd să mă conving că asta nu mă mai privea, că eram scos din cauză, indiferent ce s-ar fi întîmplat cu Bactriana sau cu institutul. Bactriana reprezentase pentru mine ceva, demult, cînd abia descîlceam alfabetul profesiei. Și nu numai eu abia îl descîlceam, ci toți ceilalți, inclusiv șeful. Dar m-au delegat pe mine sa mă deplasez pe Bactriana, iar alegerea n-a stîrnit nici vîlvă, nici opoziții, fiindcă nimeni nu se grăbea să zboare în constelația Leului, spre o planetă obscură. Așa că n-am avut concurență și am zburat eu. Planeta era înscrisă în planul de cercetări mai pe la sfîrșit, din inspirația nu știu cui. Atunci însă eu aveam anii la care viața sub cupolele de sticlă îți pare o neîntreruptă lîncezeală, deci primisem misiunea cu firescul entuziasm al vîrstei și îmi făceam fel de fel de planuri. Doi frați mai mici (unul a murit într-un accident, curînd după plecarea mea, iar celălalt și-a văzut de treabă, făcînd o frumoasă și comună carieră ca instalator de trasee subterane) fuseseră atît de entuziasmați de aventura mea, încît m-au însoțit o vreme, la bordul navei speciale de care ne serveam în asemenea împrejurări. Și m-ar fi însoțit pînă la capăt, ceea ce n-ar fi fost rău, spun eu acum; dar misiunea era individuală, era numai a mea, așa că ei trebuiseră să se întoarcă pe Pămînt, resemnați, în timp ce eu, înghesuit în cabina spațială, mă prăbușeam în interiorul constelației Leul.

Șeful spune: ai încurcat lucrurile acolo. Și pretinde că, dacă le-am încurcat, tot eu trebuie să le descurc. Ușor de zis! Dar aș fi vrut să-l văd pe acela care, în locul meu, nu le-ar fi încurcat, aș fi vrut să-l văd. Bactriana ― ce știusem eu despre Bactriana? Și alții, ceilalți, ei ce știau?

― Ai o sarcină ușoară, mă asigurase șeful, atunci, prevenindu-mă: Să nu-ți faci iluzii!

Chiar așa îmi spusese, să nu-mi fac iluzii. Calculele ne conduceau spre imaginea unei planete pustii și, ce e drept, calculele nu erau greșite. Planeta, la data apariției mele, fusese pustie. Îmi amintesc că, amorțit în poziția incomodă la care mă obligase zborul, m-am trezit cu destulă greutate din somnul acela comparabil cu un leșin fără capăt, sau chiar cu moartea. Mă dezmeticeam anevoie, deși cabina spațială se odihnea de mai multă vreme pe solul Bactrianei, trecuse aproape o lună terestră de cînd mă aflam acolo. Dar nu fusesem în stare să-mi recapăt mai repede simțurile și inteligența. Eram slăbit, amețit, încît am zăcut, din cînd îmi amintesc, ore în șir cu ochii întredeschiși și mi-au trecut pe dinainte atîtea lumini și umbre, în orele acelea, că multă vreme, apoi, nu mi-am putut da seama dacă percepusem imaginile lipsite de consistență ale altei lumi, sau dacă nu cumva trăiam halucinațiile minții mele chinuite. Mai degrabă așa. Halucinasem pe parcursul lentei mele desprinderi de o existență inconștientă, intrînd treptat în realitatea spațiului străin care mă absorbise.

― Ai încurcat lucrurile acolo, eu n-am uitat! spunea șeful.

Și aștepta ca tot eu să le descurc. Și unde? Tocmai pe Bactriana, o lume a nimănui, un mediu păstos în care pașii mei lăsau, întipărite într-un pămînt elastic și nesigur, primele urme. Cer îngreunat de valurile leneșe ale norilor. O lumină difuză, parcă rece și grea, strămutîndu-se neverosimil de încet dintr-un orizont în altul, după soarele pitic, mai tot timpul ascuns, care o producea. Asta era Bactriana, așa am găsit-o în prima zi a șederii mele acolo. Un spațiu al liniștii, aș fi fost tentat să cred. Un spațiu al liniștii depline...

Eram slăbit și amețit, abia îmi venisem în fire, dar locurile îmi păruseră atît de calme și atît de nepericuloase, încît am riscat o ieșire, o plimbare scurtă, de orientare numai, după ce parcursesem în grabă un rezumat al observațiilor făcute de aparate în timpul somnului meu. Nu m-am îndepărtat prea mult, mergeam în așa fel încît să am tot timpul cabina spațială în spate și din cînd în cînd întorceam capul, s-o văd și să nu pierd direcția. Coborîsem într-o regiune destul de accidentată ― departe zăream pante dezgolite, poate versantul ondulat al unui vulcan stins. În altă parte cocleau cîteva bălți murdare și solul devenea acolo mai noroios decît cel pe care călcam cu toată prudența, de teama unor capcane ascunse. Aparatele cercetaseră mediul, știam că pericolul începea doar la o anumită distanță de bălțile sau lacurile acelea. Dar solul era prea elastic și uneori prea alunecos, ca să-mi pot învinge imediat reținerea dictată de simțul autoconservării.

Apoi am văzut cabina spațială în față, la numai cîțiva pași, și m-am oprit nedumerit, neînțelegînd cum se întîmplase de pierdusem direcția fără să observ. Fiindcă, îmi ziceam, mersesem în linie dreaptă, cu cabina în spate, ca să constat că ajungeam pe neașteptate în punctul de plecare, unde, după toate cunoștințele teoretice cu care mă înarmase Pămîntul, nu se ajungea decît descriind, într-un fel sau altul, un cerc. Instinctiv am întors capul, dar în spatele meu o pîclă groasă crescuse dinspre bălți, dinspre lacuri, reducînd vizibilitatea, încît n-am putut deosebi nimic, nici un detaliu care să mă lămurească în ce măsură, și în ce fel mă înșelasem. Iar cabina rămînea în față, neclintită, bine prinsă de sol cu ancorele ei. Am observat totuși ceva schimbat, fără să pricep de la început ce anume. Ceva părea în neregulă și încercam, de la cîțiva pași numai, să înțeleg ce se întîmplase în puținul răstimp cît lipsisem. În sfîrșit, mi-am dat seama că lipsea scărița. La ieșire, coborîsem cele patru trepte ale scării metalice, lăsînd-o așa, atîrnată, nu avusesem nici un motiv s-o ridic atîta vreme cît rămîneam afară. Or, acum, sau mai degrabă atunci, cabina spațială n-avea scăriță. Cineva, sau ceva o retrăsese, așa mi s-a părut și altă explicație n-am putut găsi în momentul acela.

M-am smuls din loc și din uimire, firește; uitînd de prudență, m-am apropiat. Era cabina mea, nu încăpea nici o îndoială, recunoșteam pînă și detaliile, urmele de metal topit rămase de la trecerea prin atmosferă. Ca să ajung la ușă, al cărei contur abia se distingea pe suprafața oxidată, nu aveam neapărată nevoie de scăriță; baza cabinei se ridica, pe picioarele cu ancore, cam la înălțimea umărului meu. Am încercat să deschid ușa spre ecluză și n-am reușit. Părea imobilizată, înțepenită în rama ei, nici măcar n-am clintit-o din loc, cu toate eforturile mele, deși îmi aduc aminte că, enervat, de la un timp izbeam în ea cu pumnii. Era de-a dreptul straniu că butonul care trebuia să comande deschiderea automată părea că face corp comun cu învelișul cabinei spațiale. Nu înțelegeam de ce se înțepenise butonul, de ce se înțepenise ușa (și ea făcea corp comun cu învelișul!) și n-aveam să lămuresc lucrurile acelea decît mai tîrziu, pentru că atunci mă credeam într-adevăr ajuns lîngă vehiculul meu, nu-mi putea trece prin minte o altă presupunere. Amenințat de perspectiva sumbră a unui prizonierat în exterior, forțam în continuare ușa, sau ceea ce părea să fie o ușă. Și n-am încetat să lovesc decît atunci cînd, aplecîndu-mă, ca să caut o piatră potrivită, privirile mi-au alunecat pe lîngă picioarele de metal ancorate în solul cleios și, departe, sub un mal măcinat de vreme, am văzut cu uimire, cu stupefacție, cu năuceala produsă numai de o apropiată blocare a minții, am văzut, spun, o altă cabină spațială!

Era doar una dintre ele. Altele, în grup, șase la număr, ancoraseră în jurul pantei, unde o vale strîmtă și tot atît de stearpă ca platoul își începea curgerea sinuoasă. De fapt, greșit spun „ancoraseră"; erau pur și simplu așezate, împlîntate acolo. Recunoșteam în fiecare modelul cabinei mele spațiale și, în zăpăceala momentului, nu știam ce să mai cred. Aproape că aș fi admis orice. Bunăoară, aș fi fost în stare sa accept că, imediat după mine, o flotilă întreagă își luase zborul spre Bactriana. Bine, dar cine s-o trimită și în ce scop? mă întrebam, revenind cu greu la realitate și cred că tot atunci mă nedumerise faptul că toate cabinele erau închise, că nici un semn de viață nu venea dinspre ele. Nu găseam nici o explicație pentru apariția lor, pentru însăși existența lor, dacă Bactriana era într-adevăr nelocuită, iar eu singurul pămîntean lansat în spațiul acela pustiu.

Între timp, pîcla se retrăsese spre lacuri, deasupra lacurilor chiar (aveam să mă conving mai tîrziu că exista o periodicitate în răsuflarea aceea a adîncurilor planetare, solul și lichidul vîscos contribuiau probabil în egală măsură la declanșarea fenomenului) și, în urmă, sub lumina difuză a soarelui pitic (ea însăși înceată și cleioasă), am recunoscut cabina mea, adevărata. Însă alături, foarte aproape, apăruseră încă două, de aceeași mărime, de astă dată cu scărița lăsată pînă aproape de sol. Nedezmeticit, am alergat într-acolo, temîndu-mă de o nenorocire și mai ales temîndu-mă că, dacă mai întîrziam, aveam să mă pierd la înapoiere într-o pădure de nave spațiale, între care mi-ar fi fost imposibil s-o recunosc pe cea originală. Am ajuns acolo, gîfîind, și am nimerit, am reușit de la prima încercare: butonul pentru deschiderea ecluzei funcționa, ușa aluneca fără nici o greutate din cadrul ei și țin minte că, ajuns înăuntru, m-am zăvorît și am rămas închis o vreme, pînă cînd spaima mi-a trecut și m-am liniștit și am început să înțeleg cîte ceva din tot ce se întîmpla în jurul meu; să accept lucrul acela incredibil și cu neputință în mediul Pămîntului, să accept că Bactriana, planeta obscură spre care nimeni nu se grăbise să zboare, fiind trecută în coada programului de cercetări, avea proprietatea inexplicabilă de a reproduce și multiplica obiectele cu care venea în contact.

― Nu ești în toate mințile?! Vrei să compromiți instituția? strigase la mine șeful, cînd, la întoarcere, îmi făcusem raportul de activitate și enunțasem ipoteza, care nu mai era ipoteză decît, poate, cel mult pe Pămînt.

Pentru mine fusese realitatea în care mi-am trăit coșmarul de pe Bactriana. În birourile de sticlă ale șefului vehiculele multiplicate n-aveau cum să pătrundă și nici celelalte creaturi, desigur. Ce n-aș fi dat atunci, cînd buna-credință îmi era pusă la îndoială, să fi avut la îndemînă măcar un exemplar, unul singur, făcut după tiparele mele de ceară! Dar aveam suficiente înregistrări, iar colegii le-au tot sucit și le-au tot analizat, cu figuri dintre cele mai uluite. Pînă la urmă, au trebuit să accepte că aveam dreptate, să recunoască probele mele drept dovezi. Șeful, încăpățînat cum îl știu, s-a lăsat convins cel din urmă de existența unor proprietăți atît de surprinzătoare în mediul Bactrianei și arăta încă destul de nehotărît în ziua cînd trebuia să contrasemneze raportul și să dea drumul informațiilor în fișier. „Te-ai cam jucat acolo!" mi-a spus, ca un reproș pentru toate, dar a semnat și, curînd, din niște raționamente care mi-au rămas necunoscute, Bactriana a fost scoasă din planul cercetărilor curente. Șeful se aștepta să protestez (am aflat mai tîrziu), iar mie nici prin gînd nu-mi trecea. Răsuflasem ușurat, fiindcă nu mai trebuia să mă întorc acolo de unde abia scăpasem cu fuga.

Stînd așa, ghemuit în interiorul cabinei spațiale și regăsindu-mi treptat liniștea, mi s-a părut că înțeleg manifestările bizare ale mediului în care pătrunsesem. Însă ideea era prea nouă, și prea anemică era argumentarea întocmită din probe pe care le extrăgeam, prin analogie, din realitatea de acasă, așa că intuirea fenomenului n-a fost urmată imediat și de o revelare a mecanismului care îl producea. Făcusem însă o legătură între pîcla revărsată dinspre lacuri și apariția ultimelor două copii ale cabinei spațiale, după retragerea valurilor murdare, care erau de fapt o suspensie densă, opacă, lipicioasă, judecînd după stratul alunecos de pe sol, rămas în urma ei.

Lucrurile se petrecuseră cam așa: eu ieșisem din cabina protectoare, mă îndepărtasem, avînd grijă să mențin o direcție și să observ cît mai mult, întipărindu-mi în minte toate reperele care îmi puteau servi la o bună orientare de atunci înainte. Între timp, pîcla părăsise lacurile, pe suprafața cărora se tîrîse greoi ― îmi aminteam că, din cauza asta și din cauza soarelui slab, zona bălților se vedea întotdeauna neclar, nu i-aș fi putut preciza conturul. Suspensia înaintase spre terenul lăsat de mine în urmă și, la un moment dat, trecuse peste cabina spațială, iar eu, dacă n-aș fi întîlnit-o atît de neașteptat pe cealaltă, o puteam crede ascunsă vederii de o ceață obișnuită. Dar suspensia „înghițise" cabina și, dacă ar fi să folosesc termeni curenți pentru a explica, fie și în linii aproximative, ceea ce cred că s-a petrecut în momentele acelea, aș zice că suspensia pipăia contururile și suprafața navei mele, analiza și memora, pentru ca alături să reproducă modelul în două copii precise. Termenii sînt, totuși, improprii, pentru că în mod obișnuit îi legăm de acțiuni realizate conștient, pe cînd mediul Bactrianei, cu toate ciudățeniile lui derutante, nu mi-a inspirat niciodată convingerea că aveam de-a face cu manifestările unei rațiuni. Dimpotrivă, cred că mediul se manifesta spontan, inconștient, în virtutea unor disponibilități mimetice conținute, existente în însăși structura intimă a materiei sale. Firește, nu e vorba aici de niște materializări vagi, inconsistente, repede destrămate, de tipul celor pe care întîmplarea le poate produce și în alte medii. Produsele planetei Bactriana erau o refacere perfectă și durabilă a obiectului cu care suspensia venea în atingere.

Nu se poate! mi-am zis de nenumărate ori. Și, ca să mă conving că greșeam, am ieșit din nou, trebuia să verific. Ipoteza mea mă rupea de tot ce cunoscusem într-un sistem perfect închegat, al elementelor terestre, dar îmi permitea să intru pe drumul cel mai sigur în lumea Bactrianei. Îmi trecuse prin minte că era, totuși, prea mult, prea din cale-afară de necrezut ca mediul să copieze identic totul în scurta trecere peste lucruri a suspensiei. Am coborît treptele scăriței și m-am îndreptat spre cabinele spațiale învecinate, le-am dat ocol, cercetîndu-le în lumina întărită a zilei. Amîndouă aveau scara lăsată spre sol, pentru că suspensia găsise în această poziție nava mea, cu o jumătate de oră în urmă, și o multiplicase identic. Atunci am priceput că toate celelalte cabine spațiale, răspîndite pe platou, la intrarea în vale și mai jos, înspre lacuri (am numărat mai tîrziu peste douăzeci), se modelaseră mai înainte de a coborî eu pe solul planetei. Altfel zis, în vreme ce zăceam în cabină, revenind la viață din somnul hipnotic. Nici unul dintre vehicule nu avea scara lăsată ― ultimele două ies din discuție, desigur ― și, astfel, n-am mai avut nici o îndoială că toate celelalte erau rezultatul trecerilor anterioare ale suspensiei peste cabina mea. Mai mult, înțelegeam că suspensia, prin care mediul acționa în virtutea principiului mimetic conținut, avea limitele ei. Avea o putere limitată, vreau să spun, deși la o primă vedere posibilitățile exprimate în acțiunea modelatoare, cu totul ieșită din sfera de înțelegere a pămînteanului, păreau de-a dreptul fantastice. Și tocmai asta m-a hotărît să încerc să domin forța străină, s-o canalizez în sensul dictat de voința mea.

Pentru început, planul meu era să controlez rezistența uneia dintre cabinele spațiale recent create. Dar înainte de asta am fost tentat să verific funcționarea scării și am constatat că articulațiile ei reacționau prompt la pliere. Dar butonul care ar fi trebuit să declanșeze deschiderea ușii, deși avea jocul său, nu reușea nimic, orice apăsare se dovedea zadarnică. Apoi, lovind cu călcîiul unul din picioarele cabinei spațiale, am simțit suprafața cedînd, afundîndu-se, ca și cum ar fi fost făcută dintr-o cocă în curs de solidificare. Am apăsat, m-am lăsat pe el cu toată greutatea și piciorul s-a îndoit, apoi s-a rupt, iar cabina s-a înclinat periculos și abia am avut vreme să fac un salt în lături, înainte de a se răsturna peste mine. Căzuse alături, cu trenul de aterizaj mutilat, ridicat spre cer, iar eu am cercetat în voie ruptura și, dacă nici analiza aceea superficială nu mi-a lămurit necunoscutele existente în substanța Bactrianei, mi-a oferit, în schimb, certitudinea că obiectul modelat în copie, după originalul terestru, nu fusese pe deplin structurat la retragerea suspensiei pîcloase. Suspensia palpase nava originală, „citise" amănuntele, dar numai pe cele accesibile, de suprafață, expuse atingerii cu mediul exterior. Înregistrase (în ce mod, oare?) date privitoare la volume, suprafețe, compoziție chimică, densități. Apoi trecuse la modelarea spațiului după toate aceste date și rezultaseră noile cabine. Totul într-un șir de operații mecanice, extrem de subtile însă. Că scara se putea plia, era o dovadă că mediul palpase bine exteriorul cabinei spațiale, mai bine ca altă dată. Iar ușa nu funcționa fiindcă mediului așa-zis mimetic îi fusese interzis interiorul vehiculului, acolo fiind și circuitele de blocare sau de deschidere a trapei. El palpase și, apoi, reprodusese la scară normală numai butonul, fără nici o utilitate pentru cabinele spațiale copiate.

Mi-am extins cercetările și asupra navei, care, răsturnată, se alungise și se turtise, parcă ar fi fost modelată într-o cocă sură. Secționînd-o cu laserul, aveam să descopăr un interior plin, fără spațiul cavernos și fără aparatele complicate care îmi stăteau la îndemînă în cabina originală. O dovadă în plus, mi-am zis, că mediul nu poate palpa interiorul și, în consecință, umpluse cu substanță densă întreg corpul cabinei. Probabil că toate celelalte copii fuseseră modelate la fel. Numai că în cea pe care o disecasem substanța încă nu-și fixase proprietățile, nu și le stabilise definitiv; evolua încet, într-un spectaculos proces de transmutație, spre starea metalică a originalului pămîntean.

Nu degeaba se înfuriase șeful și strigase că vreau să-i compromit, să-i ruinez instituția! Am umblat mult, de atunci încoace, am cunoscut rapoartele altora, nenumărate rapoarte, dar nicăieri n-am constatat să existe ceva asemănător. Nici o lume extraterestră, din cîte știu, nu posedă capacitatea de a multiplica astfel obiectele, automodelîndu-se, ca Bactriana, dar numai în funcție de un model oferit. Iar dacă pînă la sosirea mea potențialul planetei rămăsese nepus în valoare, din lipsa vreunui model, totul s-a schimbat în puținele zile petrecute de mine acolo.

― Ar trebui să te sancționez! îmi spusese șeful cîndva, la puțină vreme după ce semnase raportul și radiase Bactriana din planul de cercetări.

Îl obsedau încă observațiile mele, concluziile și ipotezele, îl obseda mai ales gîndul că mi-am permis să mă joc, dereglînd astfel echilibrul unei lumi străine, în cea mai mare parte necunoscută. Asta s-a întîmplat în special după ce am descoperit o cale eficientă de a influența suspensia, de a-i dirija acțiunea.

― Ți-ai permis ambiții prea mari, observă șeful. Ți-ai permis să te consideri un adevărat Creator și să acționezi după bunul tău plac, încît ai instaurat acolo haosul deplin. Pentru asta ar trebui să te sancționez, dar încă nu s-a prevăzut o sancțiune potrivită culpei tale. Să nu-mi spui că ai vrut să faci din Bactriana un laborator al formelor, sau mai știu eu ce! Pur și simplu ți-a plăcut să te joci și ai dus jocul pînă aproape de ultima lui limită. Acum nu mai avem ce face, ni s-a cerut să abandonăm totul, deocamdată, pînă se liniștesc lucrurile, pînă se mai așază... Vom vedea mai tîrziu ce se alege dintr-o lume pe care cineva, la bunul său plac, o întoarce pe dos.

Cam așa îmi vorbise și părea mîniat, dar eu cred că nu fusese. Cred că, în ascuns, ce făcusem eu pe Bactriana îl interesa. Și era curios încă de pe atunci să afle ce avea să rămînă din lumea pe care o creasem, profitînd de proprietățile unice ale acelei planete neînsemnate din constelația Leului. Ce să spun? Și eu sînt curios, mi-ar plăcea să știu cum au evoluat raporturile dintre numeroasele mele creaturi, dar parcă nu mai am curajul nebun de atunci, și mi-ar trebui un curaj croit pe aceeași măsură ca să revin pe Bactriana.

Nu eram sigur, dar mi-ar fi plăcut să cred că șeful greșea. Că nu avea dreptate cînd mă învinuia și mă amenința cu sancțiunile. La urma urmei, mă întrebam, încercînd sa mă dezvinovățesc, care era vina mea? Făcusem un experiment în condițiile planetei Bactriana, într-o lume nepopulată și, prin urmare, gîndeam eu, deschisă tuturor libertăților de acțiune. N-am pulverizat-o. N-am aruncat-o dincolo de marginile Galaxiei. Dar am smuls-o dintr-o existență pasivă, deschizînd acolo o evoluție biologică uluitoare. Și nu prin eforturi deosebite, nici prin acțiuni contrare evoluției normale a planetei. De fapt, Bactriana și-a creat singură formele, într-un timp record. Capacitatea mimetică a substanței sale părea făcută anume pentru asta. Eu n-am avut alt merit decît acela de a fi sugerat suspensiei ce anume să modeleze și cum. Aș fi putut spune că planeta, cu uimitoarele ei resurse și posibilități latente, mă așteptase, dintotdeauna. Mediul acela extraordinar lucra numai după model, iar modelele nu puteau ieși din neant, într-o lume pustie, stearpă, unde viața nu apăruse și era puțin probabil să apară. Asta făcusem eu: oferisem modele.

Ideea mi-a venit la cîteva ore după ce stricasem una dintre navele false. Ia să văd, mi-am zis, ia să văd dacă mediul mai știe și altceva. Dacă mai poate și altceva! Eram aproape sigur că nu avea să se limiteze la reproducerea în serie a cabinelor spațiale, dar ceva mă îndemna să încerc, să verific. Deasupra lacurilor, pîcla se umflase și am bănuit atunci că era iminentă o nouă revărsare, o nouă trecere a substanței vîscoase peste platou. Și nu mă înșelam. Trebuia să mă grăbesc, așa că m-am urcat în cabină și, în propria mea instalație de supraviețuire, am sintetizat un bulgăre mare de ceară. Pentru timpul cît îmi rămînea, era materialul cel mai ușor de modelat. Frămîntînd ceara în palme, am potrivit-o în grabă în așa fel încît figurina rezultată semăna vag cu un cățel. Un bibelou grosolan, nu mai mare de cîțiva centimetri. Coborînd din nou, am lăsat figurina de ceară lîngă scara cabinei spațiale, apoi m-am zăvorit înăuntru și am așteptat.

Nici un alt vehicul nu mai apăru după trecerea valului de ceață. În schimb, nenumărați căței galbeni, de dimensiunile modelului meu, se iviră din loc în loc pe platou. Erau, cu toții, de ceară. Și m-am gîndit atunci să fac altceva; să fac un cîine în mărime naturală, acum aveam timp suficient, iar modelul putea fi executat de instalația care sintetiza totul la cerere, dacă o puneam în legătură cu micul calculator de bord. Așa am procedat, iar cîinele a fost gata curînd, un dulău solid, musculos, sculptat cu grijă într-o enormă bucată de ceară, de la care primise și el culoarea galbenă, ca figurina care îl precedase. L-am scos afară și, în vreme ce mă întorceam, îmi trecu prin minte că mediul planetei, de o sensibilitate ieșită din comun, putea fi influențat mai mult decît printr-un simplu model. Ce-ar fi, mă întrebam, să-i comunic cumva informații suplimentare, bunăoară cele despre mișcare? Am apelat la casca mea de amplificare a biocurenților și la transformator, am conectat sursa de energie a cabinei spațiale (pe cea de rezervă) și am așteptat. De data asta, cînd mica mea navă fu acoperită iarăși de suspensia aceea grea, tîrîtoare, m-am concentrat, imaginîndu-mi cîinele galben și mișcările pe care le face orice cîine, umblînd, alergînd, lătrînd, gudurîndu-se. Cînd s-a retras ceața, i-am văzut. Erau doi, se priveau nedumeriți, apoi pășiră leneș, alături, spre cel oferit mediului ca model. Îl mirosiră îndelung, căscară plictisiți, lăsînd să li se vadă limbile tot atît de galbene ca și restul corpului, după care se îndepărtară în fugă, hîrjonindu-se.

Cred că am trăit o bucurie imensă, atunci. Dacă nu cumva creasem viața, făcusem ceva apropiat: o simulasem. Mediul recepționa comenzile mele și acționa în conformitate cu ele. Aproape că îmi era frică să mă gîndesc la posibilitățile pe care mi le deschidea această constatare. Pînă să hotărăsc ce aveam să fac mai departe, am observat că modelul meu se topea, pătruns de căldura zilei; dulăul-etalon se pleoștise, botul i se strîmba caraghios, îi căzuseră urechile și zăcea într-o rînă, aproape turtit. Unde să fi fost ceilalți, umblătorii? I-am căutat cu privirea, neliniștit, dar abia într-un tîrziu l-am văzut pe unul, singur, se tîra pe malul lacului și înțelegeam din felul jalnic cum arăta că i se înmuiaseră labele și nu-și mai putea susține pe ele corpul. Dealtfel, a și rămas acolo, blegit, lățit, o pată galbenă pe fondul cenușiu.

Sfîrșitul experienței m-a făcut să înțeleg că reproducerile după ceară, executate de mediul Bactrianei într-o substanță cu proprietăți identice, nu erau cea mai fericită soluție. Și mi-a venit în gînd să transmit mediului informații privitoare la structura și compoziția formelor de viață ale Pămîntului. Dacă tot e să le modeleze, îmi ziceam, de ce să nu le execute întocmai? În orice caz, proba era hotărîtoare pentru afirmarea deplină a resurselor mimetice de pe Bactriana. Mi-au trebuit cîteva zile pînă să pun la punct un program, cu înregistrări conținînd informațiile necesare. Planeta urma să primească acum tot ce-i trebuia pentru a produce, după model și după informațiile conținute de înregistrările mele, exemplare din fauna reală a Pămîntului. Între timp, mareea cleioasă ieșise de mai multe ori din zona bălților și îmi înmulțise considerabil grămăjoarele de ceară galbenă rămase pe platou. Le-am adunat și, rînd pe rînd, le-am transportat în interiorul cabinei spațiale.

― Te-ai vrut un Creator! mă acuza șeful, la întoarcere.

Și o spunea în așa fel încît să simt bine ironia. Alteori, știam că tot la asta se gîndea, atunci cînd se trezea ținîndu-mi lecții moralizatoare despre demnitatea umană, despre corectitudinea profesională și chiar despre un anume gen de modestie care mirosea suspect a umilință, însă habar n-am cît de convins era el însuși de tot ce-mi predica și dacă nu cumva își descărca în felul acesta, asupra mea, propriile-i complexe.

De cîte ori îmi amintesc cuvintele lui, o căldură și o plăcere, cum rareori mi-e dat să simt, îmi inundă ființa. Nu numai că m-am vrut, dar acolo, pe planeta nelocuită din constelația Leului, eram Creator! Mintea și voința mea declanșaseră și dirijaseră un act de creație, probabil unic în Univers, pentru că făcea abstracție de organismele primordiale și de etapele intermediare și, în fond, de timp, de evoluția însăși. Ceea ce natura nu înfăptuise pînă atunci, acolo, iar în alte părți ale spațiului ceruse perioade incomensurabile în același scop, eu voiam să realizez în durata neglijabilă a vizitei mele pe Bactriana. În mod normal speciile, odată apărute, își exersează vitalitatea într-un nesfîrșit lanț de indivizi, perfecționînd o zestre biologică, eliminînd și modificînd genuri, clase, încrengături: peste acest efort colosal eu trecusem. Eu realizam pe Bactriana ― cu concursul mediului său, firește ― specii de ultimă oră, indivizi superiori în compartimentele biologice de care ar fi aparținut pe Pămînt, dar fără trecut acolo, într-o lume, ea însăși, fără istorie. Aș fi ipocrit dacă n-aș recunoaște, în ciuda tuturor greșelilor care mi s-au reproșat, că nu pot și nici nu vreau să-mi înfrîng mîndria de a fi fost cîndva, sub constelații străine, creatorul vieții și dirijorul formelor într-un concert prin care, cel puțin pentru un moment, depășisem natura.

Ce n-am făcut, oare, atunci? Am început cu un alt cîine și platoul s-a umplut de hămăituri; vreo douăzeci de potăi, nici una asemănătoare cu alta, se strînseseră grămadă, ca să latre în direcția mea. Apoi s-au împrăștiat care încotro și nu le-am mai văzut o vreme, iar eu am modelat încă vreo cîteva animale mici, o rață, un șarpe de casă, un iepure, un păun. Așezam în apropierea cabinei spațiale bucățile de ceară sculptate cu grijă, introduceam înregistrarea potrivită în memorator, făceam legătura cu exteriorul și, ghemuit în cabină, așteptam revărsarea cețoasă dinspre lacuri. Am avut grijă de fiecare dată să închid ermetic intrarea, știind că astfel suspensia coloidală a mediului nu putea pipăi și analiza și nici nu putea reproduce decît ce-i ofeream eu, pe platou. Am umplut platoul cu iepuri; șerpi au ieșit mai puțini și, cu toții, s-au pierdut prin crăpăturile alunecoase ale solului. Apoi am vrut să fac animale mai mari, pentru care nu mi-ar fi ajuns ceara: bivoli, struți, cerbi, cămile. Am reușit, totuși, înregistrînd informații despre dimensiunile lor reale și comunicîndu-le detaliat mediului, în așa fel încît din figurinele mele de ceară să ia în considerare forma animalului, jocul volumelor, proporțiile reduse la scară, dar materializarea să respecte întocmai dimensiunile naturale ale exemplarelor de pe Pămînt. Și m-am trezit înconjurat de bivoli, de cămile, cercetau platoul în căutarea hranei și abia atunci mi-am dat seama că turmele mele de rumegătoare erau amenințate de spectrul foamei, dacă nu le-aș fi procurat imediat vegetația de care aveau nevoie. Așa că am produs o cantitate oarecare de iarbă, dar prima tranșă n-a prea reușit, animalele o mîncau în scîrbă și unele o refuzau, rătăceau de colo-colo aiurite, înfometate.

Trecuseră cîteva zile și fiecare nouă revărsare de substanță coloidală îmi surprindea un număr oarecare de vietăți, înzecindu-l, însutindu-l, după capriciile materiei cu proprietăți mimetice a planetei Bactriana. La un moment dat nu mai știam ce să mă fac cu atîtea spinări negre și coarne și copite, cîte umpleau și frămîntau platoul clisos. Iarba nici nu apuca să apară pînă cînd era smulsă și roasă cu rădăcină cu tot. În îmbulzeala aceea, cîțiva bivoli și-au turtit, și-au spintecat adversarii cu coarnele, dar golurile făcute de ei în masa mișcătoare a ierbivorelor erau prea neînsemnate ca să conteze în stăvilirea acelei formidabile revărsări de viețuitoare, pe care resursele mereu proaspete ale planetei le întrupau de-acum la nesfîrșit. Ba mai mult, riscam ca o altă maree venită dinspre lacuri să înmulțească periculos hoiturile pe platoul suprapopulat.

Atunci mi-a venit ideea să introduc în scenă carnivorele mari, fiindcă de la cîini, care erau tot atît de hămesiți, dar fără putere în fața cornutelor, nu puteam spera să realizeze o necesară echilibrare a raporturilor. Devenise periculos chiar și pentru mine să cobor din cabina spațială, taurii încercaseră să mă ia în coarne de mai multe ori, pe cînd îmi așezam în locuri mai ferite figurinele. O dată, unul dintre rinoceri trecuse pe alături, frecîndu-și spinarea de cabină (altele erau deja răsturnate) și cred că nu mult i-ar fi trebuit ca să frîngă picioarele trenului de aterizaj. Oricum, îmbulzeala ierbivorelor flămînde mă exaspera, eram sătul de mugete, de grohăituri, de cotcodăceli disperate, așa că am modelat cu grijă cîțiva lei, un tigru de Amur și doi crocodili grețoși, mai ales după ce mediul i-a materializat la dimensiunile normale. La retragerea pîclei, a început măcelul și panica. Leii se înmulțiseră, erau vreo treizeci, crocodilii cam tot pe atîția ― singur rămăsese doar tigrul, însă se dovedea extrem de activ și feroce, apărea cînd în spinarea unui cerb, cînd, țîșnind în saltul lui uriaș, încolțea gîtul neapărat al vreunei cămile. Crocodilii, cu boturile lor hidoase, frîngeau picioarele taurilor, prăbușindu-i, leii băgaseră și ei spaima între vite și le goneau fie spre lacuri, fie spre pantele accidentate ale vulcanului. Chiar lîngă cabina spațială, unul sfîșia un porc și era un vacarm de nedescris, un muget și un urlet continuu, ieșit din toate gîtlejurile. Apoi platoul s-a golit, rămăseseră doar leșurile și, deasupra lor, fiarele flămînde, clămpănind din fălci, smulgînd, sfîșiind.

Zguduit de oroare, dovadă că îmi amintesc scena în atîtea amănunte, am asistat la masacru, apoi la ospăț și vedeam cu neliniște cum fiarele sătule își căutau culcuș prin apropiere, leii în grupuri sau însingurați, ferindu-se însă de locul unde își odihneau spinările la soare crocodilii. Ierbivorele fugiseră, cele care nu căzuseră sub colții carnivorelor, dar acestea din urmă nu arătau prin nimic că ar fi intenționat să dispară. Mișcările leneșe ale felinelor (unele se tolăniseră chiar în vecinătatea navei) îmi dădeau de înțeles că, deocamdată, nu le păsa de tovărășia mea, se simțeau foarte bine acolo. Prezența lor nu-mi era însă cu nimic mai agreabilă decît a cornutelor și, temîndu-mă ca nu cumva o nouă maree să le însutească numărul, mi-a trecut prin minte să ies din cabina spațială înarmat și să-mi distrug eu însumi ultimele creații, desăvîrșind astfel, prin propria lor pieire, masacrul început de fiare. Apoi, deodată, mi-a venit o idee amuzantă: dacă fiarele făcuseră prăpăd între ierbivore, ia să pun, îmi ziceam, un ierbivor să le alunge! Dar nu rinocerul, care se tot învîrtise în loc, înnebunit de spaimă și furie, gata să se repeadă cu forța de șoc a numeroaselor lui tone asupra oricui, însă nu se hotărîse la timp și, în cele din urmă, se prăvălise ca o furtună spre gura văii, pierind din cîmpul meu vizual. Nu, îmi trebuia altceva, îmi trebuia ceva de comedie, de bufonerie, și atunci m-am gîndit la cal.

Am așteptat următoarea revărsare, pregătind figurina care înfățișa un cal și înregistrînd, pentru mediul cu proprietăți mimetice, informațiile necesare în noua mea experiență. Sub protecția armei, am părăsit cabina spațială și am depus figurina la o bună distanță, ca să nu am nici o surpriză mai tîrziu. Leii nu m-au atacat, erau sătui și, de altfel, am avut grijă să-i ocolesc, să nu-i provoc. M-am întors la navă pe cînd pîcla de deasupra lacurilor reîncepea să se agite, să se umfle.

Întîi a bubuit nechezatul acela de tăria tunetului, încrețindu-mi pielea pe corp, deși îl percepeam prin intermediul aparatelor, nu direct în timpane. Deasupra valurilor cenușii, frămîntate ca într-un cazan enorm, în clocot, a țîșnit năluca. Era un cal monstruos numai prin dimensiuni, putea rivaliza cu cel mai temut dinozaur, altfel linia corpului său era suplă, elegantă. Un exemplar frumos, cu coama ca o împletitură de funii, zbătîndu-se pe un gît neverosimil de lung, cum stătea ridicat în două picioare, într-o splendidă atitudine sculpturală, iar de pe pielea roșcată scutura în toate direcțiile bucăți de gelatină și stropi enormi. Apoi calul uriaș a recăzut în pîcla fremătătoare, producînd acolo o vînzoleală greu de imaginat. Cutremurul s-a făcut simțit direct, prin sol și prin picioarele trenului de aterizaj al cabinei spațiale. Încă ascuns în substanța care îl materializase după dimensiunile cerute de mine, calul zvîrlea din picioare și sforăia ca turbat, iar eu abia îmi țineam echilibrul și la fel nava, din cauza efectelor produse de agitația lui. Cînd ceața se destrămă, lăsînd calul pe platou în toată splendoarea alcătuirii lui, vedeam leii și tigrul și crocodilii retrăgîndu-se arcuiți, cu spaima morții întipărită în ochi, alături de o bruscă și enormă nedumerire. Calul necheză iarăși, bubuit, apoi izbi cu copitele lui, mari cît niște butoaie, în solul elastic al planetei. Bactriana vibra repetat, cum calul uriaș alerga dintr-un capăt în celălalt al platoului, ca închis într-un țarc, oprindu-se scurt și nechezînd, încît prin simpla lui apariție băga spaima în fiare și le obliga să se retragă în salturi. Era formidabilă această nouă creație a mea! În cîteva minute, crocodilii se aruncară în bălți, iar felinele, ca niște pisici speriate, dispărură dincolo de creste.

Constatasem, așadar, că mediul mimetic al Bactrianei recepționa și informații care completau modelul pămîntean în sensul dorit de mine. Îmi amintesc că m-a cuprins o adevărată febră a creației, după ce platoul rămăsese liber prin plecarea în pripă a carnivorelor și, ceva mai tîrziu, a calului uriaș. Mă trezise, noaptea, un cutremur teribil, iar la ziuă aveam să constat dispariția calului; probabil că animalul trecuse munții. Am modelat o mulțime de forme, permițîndu-mi de astă dată cele mai năstrușnice idei, cele mai neașteptate extravaganțe în materie de zoologie. Întîi niște hiene tricefale, cu care am asanat platoul, curățîndu-l de resturile, numeroase și mereu multiplicate, rămase de la ospățul felinelor. Apoi am gonit hienele și am creat o specie de păsări mari, acvile cu aripi de pterodactil și coadă de pește, care vreme de cîteva zile s-au tot rotit pe deasupra lacurilor, încăierîndu-se. Am modelat o girafă cu cap de șacal și solzi cornoși pe întreg corpul, o veveriță de dimensiunile unui vițel, un melc înzestrat cu picioroange ca de păianjen, o rîmă care în exemplarele finale depășea lungimea de patruzeci de metri și mai multe variante de fluturi carnivori, pe trunchiurile cărora aplicasem copiile unor măști văzute cîndva într-un muzeu de istoria civilizațiilor. Și toate aceste figurine de ceară, lucrate de mine minuțios, în detalii, suportaseră acțiunea modelatoare a mediului exterior, acțiunea suspensiei coloidale, care le materializase în forma și la dimensiunile cerute, înmulțindu-le însă după criterii în care, nepricepîndu-le, n-am putut interveni.

În jurul meu colcăia o lume fără trecut, fără evoluție, o lume de forme vii, inexistente pînă la sosirea mea pe Bactriana și, probabil, de neîntîlnit în Univers. Devenisem din ce în ce mai îndrăzneț. În efortul meu de a dirija creația spre cele mai fantastice specii, anulasem calea naturală, a selecției, intervenind în virtutea unui principiu al arbitrarului și ridicînd artificialul la rang de normă universală. Spuneam că am cunoscut o adevărată febră a creației și încercam senzații nemaiîntîlnite, izvorînd din conștiința unei puteri fără limită pe care o aveam acolo, pe o planetă obscură din constelația Leului. Eram om și, totuși, mă văzusem dintr-o dată dispunînd de resurse prin care puteam face concurență naturii. Și cine știe cît timp ar fi durat jocul meu, odată dezlănțuit, cine știe cîte forme noi, uluitoare aș fi continuat să propun, să impun Bactrianei, dirijîndu-i spre tipare din ce în ce mai complicate, incredibile, latențele multimilenare, dacă o întîmplare nu m-ar fi oprit în plin elan creator, dovedindu-mi că, în ciuda aparențelor, nu mai eram stăpîn pe situație.

Poate că a fost o greșeală, sau poate că totul a fost greșit, de la început pînă la sfîrșit; un lanț de greșeli, cum susținuse șeful la întoarcerea mea pe Pămînt. Dar acolo, singur pe Bactriana fiind, e ușor să cazi întîi în febra, apoi în demența creației, cînd vezi cum primele forme și, mai ales, primele forme vii îți apar de sub mînă. Ultima dată făcusem din ceară o mulțime de figurine și eram interesat, întîi și-ntîi, să urmăresc materializarea broscoiului într-un fel de stegocefal supradimensionat. Îl cream anume pentru o viitoare înfruntare cu calul gigant; era imposibil să nu se întîlnească, pînă la urmă, undeva pe planetă, niște coloși cu o viteză de deplasare formidabilă. Aș fi vrut să fiu de față la confruntare și, poate, la anihilarea reciprocă a unor forțe uriașe, pe care eu însumi le eliberasem. Anticipam o luptă de proporții, în care broscoiul ar fi atacat fulgerător, iar calul s-ar fi apărat cu dinții lați care îi umpleau botul, un bot confundabil, cînd era deschis, cu intrarea într-o peșteră. Da, voiam să-mi văd creaturile, pe cele mai viguroase dintre ele, înfruntîndu-se. Nu m-ar fi necăjit dispariția nici uneia. Planeta era departe de a-și epuiza resursele și puteam oricînd să modelez alte forme în locul celor dispărute. Eram stăpîn pe viață și pe moarte, dar atunci totul depindea de broscoi și de mediul cu proprietăți modelatoare, dacă acesta din urmă avea să-mi amplifice figurina de ceară pînă la dimensiunile dorite de mine.

Apoi, brusc, mi-am schimbat planul, am abandonat ideea monstrului stegocefal, am retopit ceara și am lucrat concentrat, într-un efort aproape dureros al ochiului, degetelor și memoriei, la o figurină nouă, la o operă nouă, dacă mai pot spune astăzi așa, iar febrilitatea creației și emoțiile și nerăbdarea cu care așteptam împlinirea ei m-au smuls într-atîta din realitatea imediată încît parcă nu mă mai regăseam, nu eram eu, cel de toate zilele. Starea aceea de nedefinită înfrigurare s-a prelungit, dominîndu-mi simțurile pînă și în vreme ce traversam platoul spre locul unde hotărîsem să provoc modelarea ultimei mele idei. Greșeala a fost, îmi închipui, că n-am rezistat acelei înșelătoare ispite, iar mai apoi că n-am știut sau n-am încercat sau n-am putut să rămîn mereu atent la ce se întîmpla în jur, și nici nu apreciasem corect timpul de care dispuneam, fiindcă eram încă departe de cabina spațială cînd lacurile își începură iar vînzoleala.

Am simțit pericolul, dar era prea tîrziu și pîcla aceea atît de cunoscută mie, căreia îi exploatasem fără nici o ezitare posibilitățile, se revărsa, urcînd peste marginea platoului. Am încercat să evit întîlnirea, dar frontul suspensiei coloidale era atunci foarte larg, îmi tăia și drumul spre navă, și retragerea în vale. Am fugit spre pantă, alături de cîțiva centauri mici și sprinteni, însă panta era prea dulce acolo, iar înălțimile mai ferite se conturau la o distanță inaccesibilă, dată fiind viteza de înaintare a mareei. Alergam, iar valul avansa din urmă și, cu tot efortul meu, chinuitor pe un teren alunecos, n-am reușit să mă desprind și mi-am simțit la un moment dat picioarele năclăite, imobilizate într-o pastă cleioasă. Am căzut cu fața în jos, sub agitația străină, sub apăsarea aceea care nu-mi permitea măcar să mișc brațul din cot. Și m-a cuprins o spaimă nebună, știind ce se întîmpla în jur și ce se întîmpla cu mine atunci. Nu mă mai interesa nici figurina și nici centaurii, mă gîndeam cu groază că, în acele momente, eram eu însumi pipăit, „citit", descifrat. Dar mă temeam mai mult de ceea ce avea să urmeze, și nu mă înșelasem.

Ridicîndu-mă, cînd mareea își retrăsese de lîngă corpul meu tentaculele lipicioase, mi-am rotit neliniștit privirile și am văzut alături cele cîteva corpuri îmbrăcate în costume de protecție, trei într-un loc și altele ceva mai departe. O clipă am mai sperat că mediul modelator nu pătrunsese sub costum, că puterea lui de copiere se oprise acolo, la suprafață, dar corpurile de pe care se scurgea gelatină se mișcau, dădeau să se ridice. Îmi amintesc că unul venea deja spre mine, călcînd nesigur în clisa lipicioasă, umbla ca amețit. Și, într-o fracțiune de secundă, cu toată spaima care se cuibărise în sufletul meu, m-am întrebat cine putea fi acela. Nu-i vedeam fața, îi era umbrită de vizieră și casca lui era tot atît de murdară ca și a mea. Apoi, luptînd cu teroarea care îmi blocase nervii și aproape că mă paralizase acolo, m-am smuls din loc și am pornit în direcția cabinei spațiale. Am pornit, spun, deși aș fi vrut să parcurg distanța despărțitoare în fugă, chiar aveam impresia că alerg, însă picioarele mi se înglodau în mocirla gelatinoasă, care se scurgea încet spre lac, iar efortul îmi părea de-a dreptul epuizant. Aveam senzația că mă sufoc, îngrozit de încetineala cu care mă puteam mișca după ce, ieșind cumva din zăpăceala momentului, regăsisem, poate mai mult întîmplător, drumul întoarcerii. Din urmă, celălalt îmi înțelesese intenția și grăbea pasul; simțeam că vrea să mă ajungă și am avut mare noroc că, nesigur încă pe picioare, a alunecat, a căzut pe spate și, pînă să se reechilibreze, am luat avans. Cred că eram la un pas de leșin, fiindcă nu-mi amintesc foarte clar cum am ajuns la cabina spațială și, tremurînd tot, i-am urcat treptele, m-am zăvorit înăuntru.

Șeful îmi propune să mă întorc acolo, asta mi-ar mai lipsi, să revin între creaturile mele și între ființele umanoide pe care le-am părăsit fără să știu măcar, fără să aflu ce se ascundea sub căști și sub costume. Uneori parcă văd siluetele lor murdare, așa cum se mișcau atunci în jurul cabinei spațiale, încercînd s-o deschidă. Unul se agățase de scăriță, alții cercetau ancorele trenului de aterizaj și le auzeam mișcările, ciocăniturile în metal. Dar spaima prinsese de-acum să se risipească, eram la adăpost și nu-mi rămînea altceva de făcut decît să pornesc motoarele pînă nu mi le defectau aceia, tot bîjbîind să intre în navă. Am făcut manevrele de plecare și, înțelegînd pesemne că nu le rămînea nici o șansă, umanoizii s-au retras la o bună distanță, pe platou, martori nemișcați ai decolării mele. I-am părăsit acolo, pe Bactriana, laolaltă cu celelalte făpturi create de fantezia mea, fără să știu măcar cine erau și ce voiau de la mine. Iar șeful zice că înscrie din nou Bactriana în planul de cercetări și mă întreabă dacă nu vreau să văd ce s-a mai petrecut și cum s-au așezat lucrurile acolo. Să merg să văd, cu alte cuvinte.

Nu, nu vreau să văd cum s-au așezat sau cum nu s-au așezat lucrurile acolo. Mă gîndesc la indivizii pe care i-am părăsit pe Bactriana, într-un univers artificial și neverificat în timp ― pentru că numai timpul, totuși, aduce în lucruri și între ființe echilibru, armonie ― și mă întreb, cu toată neliniștea și tulburarea care încap într-o asemenea întrebare, dacă nu cumva, scoțîndu-și căștile, făpturile acelea ar fi purtat pe umerii lor cu urme proaspete de gelatină propriul meu cap.

Și mai e ceva, care iarăși nu-i de natură să-mi încurajeze gîndul întoarcerii. Un lucru neștiut încă de alții, fiindcă l-am omis la început și, cu vremea, n-am mai găsit că ar fi fost necesar să-l mai pomenesc în vreun raport, încît nu greșesc astăzi afirmînd că aparține, încă aparține doar memoriei mele celei mai ascunse. A fost taina ei și deocamdată mai este: figurina cu care am ieșit pe platou atunci, înaintea plecării precipitate de pe Bactriana, înfățișa o femeie și, după toate probabilitățile, avea s-o producă.

mai multă Proză fantastică de Mircea Opriță