Poetul

de Nagy Lajos

sau:

Cum ia naștere poezia de dragoste

Poetul s-a apucat să scrie poezii, determinat de două obiceiuri de-ale sale: întîi că nu putea să se culce devreme, și apoi că nu-i plăcea să se trezească devreme. În afară de astea, avea tenul palid, părul cîrlionțat și negru, și nu avea nici un ban. Deci era prevăzut cu toate cele necesare pentru a deveni un poet cel puțin mediocru.

Ca atare, a luat un creion și a început complicata sa activitate antiumană. A scris pe o hîrtie: Tudor și tu, dor. Astfel a pus bazele primei sale poezii, și încă de dragoste. În jurul cuvintelor, ca în jurul unor molecule, a început îndată un proces de cristalizare, din care au rezultat următoarele:

Tu, ești pentru mine totul,

Tu, iubire și tu, dor,

Dacă n-ai fi tu pe lume

Nici eu n-aș mai fi Tudor.

O dată cu încheierea procesului de cristalizare, s-a născut și „poemul” liric de trei strofe. Poetul primi în curînd și prima misivă din partea redacției: „Mai sînt pe alocuri stîngăcii inerente, dar trebuie să perseverați! Noi întrezărim chiar în aceste încercări ghearele de leu! E drept că n-am văzut încă niciodată gheare de leu veritabile, dar bătrînii cercetători ai sălbăticei Africi ne spun că exact așa arată ele. Rima jucăușă ”tu, dor” și ”Tudor” reprezintă sclipirea unui maestru. Dumneata ești muzica viitorului! De dumneata are nevoie această epocă compromisă de expresionism, activism, și alte ”isme”, această biată epocă bolnavă!”

Poetul, după ce jură să nu accepte niciodată în viață nici un fel de slujbă burgheză și să-și dedice întreaga forță creatoare literaturii, se apucă să scrie cel de al doilea poem.

Baza poemului o formară din nou cîteva cuvinte: ”pe urmă” și ”scurmă”. Acest poem a și apărut în revista literară ”Lupta cerului”, arena tînărului posesor al ghearelor de leu. Era să uit; și acesta era tot un poem de dragoste. De altminteri, poetul s-a hotărît să cultive cu predilecție lirica lirică.

Ca să poată face asta cu tot succesul, nestingherit de nimeni, a rupt relațiile cu Ea. Cu Idealul său, o fetiță brunetă, drăguță și cochetă. Poetul, în fond, nu era un om prost, și putuse constata la timp că neapărat trebuie să aleagă: sau fetița brunetă, sau poezia de dragoste! Amîndouă nu se poate. Se știe că cele mai frumoase poeme de dragoste au izvorît tocmai din uriașe neîmpliniri și nefericiri sentimentale. Ori, fetița brunetă în cauză era gata-gata să cedeze rugăminților disperate ale poetului, deci ruptura definitivă a devenit imperios necesară. Da, un poet conștient, dacă întîmplător n-a avut norocul să fie ab ovo condamnat la nefericire și neîmplinire sentimentală, este obligat să-și provoace singur această condiție de creație.

Firește, pe măsură ce activa într-ale poeziei, treptat, poetul, se mai și dezvolta. Astfel în curînd ajunse să nu mai pornească de la rime jucăușe, ci să-și plămădească fiecare poem dintr-o impresie reală de viață. Cum se plămădește dintr-o impresie reală un poem de dragoste? Veți putea afla perfect, din cazul pe care îl voi relata mai jos. Iată-l: Poetul stătea în cafenea, chiar lîngă fereastră, și privea prin geam, avid, viața trepidantă de afară. Mai ales femeile. Mai frămînta el în cap și o poezioară, nu-i vorbă, dar îi lipsea tocmai tema. Privea deci viața trepidantă de afară, avid, așteptînd de la ea măcar un crîmpei de impresie, care să poată fi ”prelucrată”. Privea, deci atît de avid viața trepidantă de afară, că ochii săi negri erau gata-gata să ia foc, fața sa păli, buzele începură să-i tremure, cîrlionții săi bruneți prinseră să tresalte în creștet. Manualele de literatură numesc această stare ”inspirație”, sau ”dureri ale facerii”.

Ei, și cum sta poetul și privea avid prin geam la viața trepidantă de afară, iată că deodată trec prin fața cafenelei două fete frumoase. Erau frumoase ca două flori, ca să mă amestec și eu cu o modestă comparație în arta poeziei. Poetul se uită la ele, ele se uitară la poet. Și una îi spuse celeilalte:

― Ia te uită la maimuțoiul ăla! Stă acolo ca o cucuvae! și amîndouă pufniră în rîs, strident, parcă lătrau.

”Ah! Doamne! Asta-i o provocare! O aventură!” palpită inima poetului, care n-a văzut decît mișcarea buzelor și rîsul zglobiu al fetelor. ”Trebuie să mă duc după ele! După ea! Mă duc!” se hotărî poetul.

Se hotărî, dar nu se duse. Nu se duse, ci ezită. Fiindcă dacă se ducea, se putea întîmpla să aibă parte de o aventură fericită și deci să nu aibă parte de poem. Ori, pentru el, arta era mai presus decît toate celelalte!

Deci poetul rămase pe loc, mai aruncă o ultimă privire avidă după cele două fete, apoi își scoase creionul din buzunar și începu să aștearnă pe hîrtie primele versuri:

Oh, cuconiță surîzînd,

Tu m-ai privit atît de blînd!...

mai multă Proză satirică de Nagy Lajos