Friptura de rață
Teorie
Cînd cercul de prieteni nu e atît de dornic de vizite cum ar trebui să fie după părerea soțului, atunci acesta să nu forțeze lucrurile, ci să aștepte momentul cînd prietenii se arată dornici de o întîlnire și atunci să lanseze invitația.
Practică
Luam micul dejun.
― Adu-ți aminte că trebuie să-l suni pe Thomasen – spuse Marianne.
― Da, așa-i. Era cît p-aici să uit.
L-am sunat. A durat mult pînă să ridice receptorul.
― Bună dimineața – am spus – aici e…
― Ce dracu, asta e oră la care se telefonează? Ce ți-a venit? În plină noapte!
A trîntit receptorul în furcă.
Ei, firește, știu și eu că există ceva ce se numește ”ora Greenwich”, dar nu mi-ar fi trecut niciodată prin minte că ar putea fi o diferență atît de mare între meridianul care trece prin suburbia Amager, unde locuiesc, și suburbia Gladsaxe, unde stă Thomasen. La el era, așadar noapte, în vreme ce la mine ceasul arăta opt treizeci și cinci.
― Thomasen nu s-a sculat încă.
M-am așezat din nou la masă. După o jumătate de oră, Marianne a fost de părere că acum aș putea încerca încă o dată fără grijă.
― Cel mai tîrziu la zece trebuie să fie la birou – a spus ea – acum s-a sculat cu siguranță.
Am pus mîna pe telefon și am format din nou numărul lui Thomasen. După o lungă pauză, a ridicat receptorul.
― Ei, da! Încă o dată, bună dimineța! Sper că…
― Sînt în baie!
A trîntit din nou receptorul în furcă. M-am așezat iar la masa cu micul dejun și am luat ultimul pesmete.
― Thomasen era încă în baie.
La indicația expresă a Mariannei, după altă jumătate de oră am făcut a treia încercare.
― Da, bună dimineața, dragul meu. Iartă-mă că adineauri am închis atît de repede, dar… ia te uită, drăcie! S-a făcut atît de tîrziu? Trebuie să-mi prind neapărat autobuzul! Iartă-mă!
Receptorul a fost pus iar în furcă, iar eu am luat iar loc la masă.
― Autobuzul! am spus ca explicație.
― Ce s-a întîmplat cu autobuzul?
― Trebuie să-l prindă.
― Atunci, simplu, sună-l pe seară, cînd se va întoarce acasă. Trebuie, în sfîrșit să punem mîna pe el!
Pe seară l-am sunat din nou.
― 'Nă ziua - am spus. Sînt iarăși eu. Chestia e că…
― O clipă, scumpule.
A pus receptorul jos și eu am așteptat. Dacă pendula din colțul camerei noastre de zi mergea bine, am așteptat exact douăzeci și două de minute. Apoi am auzit o voce de femeie.
― Alo, e cineva acolo?
― Da – am spus. Sînt eu. Dumneata ești, doamnă Thomasen?
― Exact. Era doamna Thomasen.
― Încă o clipă, soțul meu vinde îndată. Cînd ai sunat, tocmai intram pe ușă și el a alergat să mai aducă în casă cîteva pachete din automobil. Toarnă cu găleata. Îl aduc acum. O clipă, te rog.
― Nu, nu lasă. Rezolvăm și fără el. Nevastă-mea și cu mine voiam doar…
― Dumnezeule! Dă în clocot apa pentru cafea!
Doamna Thomasen a lăsat să cadă receptorul. Am așteptat răbdător cîteva minute, apoi am pus jos receptorul și m-am întors spre Marianne.
― Apa pentru cafea – am spus – dădea în clocot apa pentru cafea.
După o oră am făcut încă o încercare. De astă dată, receptorul a fost ridicat de Thomasen junior.
― Alo, cine-i acolo? a strigat o voce limpede de copil.
― Te rog, aș putea vorbi cu tăticu?
― Cine-i acolo?
Mi-am spus numele.
― Tăticu e în pivniță.
Receptorul a fost pus în furcă, iar eu am vîrît capul în bucătărie, s-o informez pe Marianne:
― Thomasen e în pivniță.
― Atunci cheamă-l pe urmă încă o dată. Doar n-o să rămînă toată seara în pivniță.
― Nu – am spus. După aia o să fie cu siguranță în pod.
După zece minute am sunat din nou. De astă dată, cel care a ridicat receptorul a fost cu siguranță cîinele lui Thomasen. În orice caz, în receptorul meu a răsunat un lătrat de javră, cîteva sunete scurte, mînioase ”ham-ham-ham„, și îndată după aceea o voce de femeie:
― Marș de-aici, potaie! Alo! E cineva acolo?
― Nu-s decît eu.
― Ah, da, așa e. Te-am uitat cu totul. Îl aduc îndată pe bărbatu-meu. O clipă, te rog.
Clipa a durat cît un lat de palmă pe cadranul pendulei celei mari. Pe urmă doamna Thomasen s-a întors:
― Nu pot să-l găsesc. Are un anume talent să se facă nevăzut, cînd avem la masă păsat de arpacaș cu batog.
― L-ai căutat și în pod?
― Da, sigur. Dar o să-l pun să te sune el.
― Nu-i nevoie. Ascultă-mă, doamnă Thomasen. Vreau să spun că nevastă-mea și cu mine…
― Păsatul! Dumnezeule!
Receptorul a fost lăsat să cadă și s-a făcut liniște.
M-am dus din nou în bucătărie, s-o informez pe Marianne despre evoluția convorbirilor mele telefonice.
― Păsatul! am spus. I se ardea păsatul.
― Ce vrei să spui?
― La Thomasen se mănîncă astăzi păsat, și cînd am sunat, doamna Thomasen a trebuit să alerge la bucătărie. Oh, dar aici miroase fain. Pot să mă așez la masă?
Marianne mi-a dat voie, iar cînd, mai tîrziu, m-am ridicat sătul, satisfăcut și bine dispus ca să-mi aduc cutia de havane, iată că sună telefonul. Am ridicat receptorul.
― Da, eu sînt Thomasen. Ai sunat tu la mine? Ce voiai?
― Ah, tu ești – am spus, am aprins un chibrit și am început să pufăi din havană. E vorba de următoarele: aseară am fost la joaca aia cu rațe și am avut norocul să nimeresc și să cîștig o rață, și cum o dihanie atît de mare e cam mult pentru trei persoane, te-am sunat și voiam să te întreb dacă n-ați avea plăcerea să veniți astă-seară aici, la o friptură de rață bine rumenită, cu mere și varză roșie…
― Am și pornit-o! m-a întrerupt cu entuziasm Thomasen. Noi n-avem decît niște terci nenorocit de arpacaș și…
― Acum e prea tîrziu – l-am întrerupt la rîndul meu și am suflat un nor de fum în tavan. S-a văzut că, străduindu-ne cu ceva bunăvoință, am putut da gata rața noi singuri, fără ajutorul vostru. Dar îți mulțumesc mult că m-ai sunat.
Am pus jos receptorul. L-am lăsat să alunece pe furcă încet, nespus de încet.
mai multă Proză satirică de Willy Breinholst, sau înapoi la Dulcea viață a soțului în teorie și practică
