Nu mai rețin exact, ori domnișoara Fine, profa de muzică, ori bădăranul de biologie – ăla dispus să îți arate planșe cu intestinul gros taman după pauza de masă (avea o obsesie cu aceste planșe; era un frustrat, marcat de faptul că în copilărie nu văzuse atîtea planșe cît i-ar fi poftit inima lui neagră, formată din atrii negre și ventricule și mai negre) – ne dăduse ca temă un eseu: Cum a apărut muzica pe pămînt.
Domnișoara (fusese și doamnă, dar soțul îi fugise cu un cantautor; știu bine că m-am cam îndepărtat de subiect; nu mă iritați însă, că altfel, vă iau frumușel de mînuță, vă tîrîi pînă în Indochina și discutăm despre minunatul melc vietnamez) zicea că ne puteam referi la orice tip de muzică, însă să nu luăm în calcul imbecilitatea lui Teddy, colegul meu de bancă, cum că în Mozart regăsim, dacă o căutăm cu lumînarea, influențe ale muzicii moderne (da, aveți dreptate, am folosit pînă acum cuvîntul muzică de vreo zece ori; dacă sînteți așa isteți, dați-mi voi un sinonim).
La cei 15 ani ai mei eram complet dezarmat. Știam de crearea omului de către Dumnezeu, cu sau fără ajutorul teoriei evoluționiste, originea focului și a noului tip de Iphone care, prin funcțiile sale, înlocuiește cam toată aparatura electrocasnică, cu excepția mașinii de spălat, dar nimic despre subiectul cu pricina. Și, după beleaua cu profu’ de religie (obținuse prin matrapazlîcuri sau poate prin rugăciune un ordin de restricție împotriva mea; nu aveam voie să mă apropii la 200 metri de el decît recitînd psalmi) aș fi vrut tare mult să iau un calificativ bun; ai mei îmi promiseseră dacă terminam anul cu bine o vacanță de vis în Cecenia, desigur, într-o zonă în care atentatele de tip kamikaze erau mai răruțe.
Am văzut în internet o cale facilă, e drept și rușinoasă, de a rezolva problema; am găsit acolo doar niște tîmpenii: una, cum că o navă extraterestră din constelația Beta X2 s-a oprit deasupra planetei noastre și, deschizînd o trapă, a aruncat, pur și simplu, muzica pe Pămînt iar cealaltă, că drăguța de muzică e un produs marca Illuminati, destinat să ne tîmpescă pe noi, iar noi, așa tîmpiți, să muncim ca robi pe plantațiile lor secrete de orez și ovăz.
Așa că am apelat la persoanele din jurul meu. Tata, primul pe listă, auzind întrebarea, mi-a dat de înțeles prin gesturi că semnase chiar cu treizeci de minute înainte, în prezența duhovnicului și a unui notar, un nu știu ce legămînt al tăcerii.
Prietena mea, Jeanine, mi-a spus pe șleau că, dacă vreau să mă culc cu ea, să i-o cer direct, nu să umblu cu preludiul ăsta atît de ciudat.
Cît despre prieteni, nu prea mai aveam fiindcă refuzasem să devin ca ei, anarhist sau măcar satanist; ca o dovadă a revoltei lor față de societatea uniformizantă, atunci cînd foloseau closetul școlii, nu trăgeau apa.
Îmi pierdusem orice speranță. Îmi venea să mă duc la profă și să-i mărturisesc, ca unei surori mai mari, că am o tumoare uriașă pe creier, care nu se vede din cauza fesului, și un ficat făcut țăndări.
― Domnișoară, visam eu să adaug, suferința mea e prea mare pentru un puști care, pe deasupra, e plin și de coșuri.
Apoi, ținîndu-mă cu o mînă de cap și cu cealaltă de zona greu încercată a stomacului, urma să ies împleticindu-mă și să cad pe scările blocului. Ea mi-ar fi șters sîngele, spunîndu-mi să-l las dracului de eseu.
Rezolvarea am găsit-o, pînă la urmă, unde mă așteptam mai puțin – la mama. De ce mai puțin?! Fiindcă nu mai asculta muzică de cînd se căsătorise; spunea că omul de lîngă ea îi oferea atîtea bucurii, de cele mai multe ori prin simpla lui prezență, încît nu mai avea nevoie de alte plăceri.
Ce se întîmplase de fapt?! Firma la care lucra era pe cracă, așa că o parte din salariu i l-a plătit sub forma unui bilet la un concert. Nu era un spectacol oarecare, ci concertul extraordinar cu cei 3 MARI tenori.
M-am dus și am rămas vrăjit, ascultîndu-i pe toți trei și pe fiecare în parte.
Întors acasă, eseul a curs de la sine.
Iată-l:
”După ce a creat Pămîntul, Dumnezeu, odihnindu-se, dorea să audă ceva care să-i încîntea urechea. Așa că, a făcut un om ce avea ca dar divin o voce sublimă.
Cînd avea chef să cînte, păsările cerului se opreau din zbor, în aer, ca să îl asculte, iar tigrii și panterele se transformau în biete pisicuțe ce se cereau mîngîiate. Chiar leul, regele animalelor, mișcat de sensibilitatea muzicii, lăsa baltă demnitatea coroanei, împrietenindu-se cu gazelele și căprioarele. Florile se desfăceau, iar mugurii copacilor lăcrimau.
Prin comparație, trilul privighetorilor părea rîgîitul unor haimanale. E și motivul pentru care acestea, deprimate, se lăsau să cadă de la înălțime, zdrobindu-și capul de stînci.
Dar această voce minunată stîrni mînia îngerilor. Aceștia i-au cerut Creatorului să facă ceva, pentru că trubadurul dobîndise o putere uriașă, ajungînd să fie adulat de orice vietate. L-au convins, prin tehnici de manipulare, că vocea aceea e prea frumoasă pentru a aparține unui singur om.
Auzind acestea și temîndu-se ca, din cauza invidiei, să mai cadă și alți îngeri în afara lui Lucifer, Dumnezeu și-a distrus propria creație. Dar, ca pămîntul să nu fie văduvit de bucuria muzicii, în locul acelui om a făcut alți trei cărora le-a împărțit minunata voce. Ei se numesc X, Y și Z.”
Ați observat că nu le-am dat numele; mă gîndisem că poate voi folosi o parte din eseu și la matematică.
Ce notă am luat? Vă salut din Cecenia!
mai multă Proză satirică de Marius Zaharia