Îmi trebuia o adeverință de la administrația financiară cum că nu aveam venituri. Și de unde putea să aibă un tinerel de 38 de ani, ale cărui relații cu munca erau din ce în ce mai reci?! Dar mi-o ceruse bunica la care locuiam. Mă amenința că fără ea nu îmi mai dă pensia. Poate îmi reproșați că profit de o biată bătrînă, însă ce nevoie are de bani un om bine țintuit într-un scaun cu rotile?! (Între noi fie vorba, o mai ajutam din cînd în cînd, lăsînd-o singură cu gîndurile ei.)
Așa că m-am prezentat la organul fiscal. Faptul că jandarmul de la poartă nu mi-a tras un baston peste spinare, mi-a creat impresia că, în mult hulitele instituții ale statului, lucrurile începuseră să se schimbe în bine.
Doamna de la ghișeu, pe care care am abordat-o cu privirea umedă a unei căprioare încolțite, m-a privit impasibilă. Lipsa zîmbetului de pe față am pus-o pe seama luptei ei cu ridurile.
― Sărut mîinile, doamnă! Mi-ați fost recomandată de un prieten pentru calitatea serviciilor pe care le prestați; de fapt, tot orașul vorbește despre competența dumneavoastră. Am venit pentru o ...
― Bună dimineața! accentuă ea ora de-a dreptul matinală. Probabil aveți insomnii de nu ați așteptat să deschidem.
― Scrie pe ușă că programul începe la opt!
― Pe cea din față, dar adevăratul program e afișat pe ușa din spatele instituției, de lîngă ghena de gunoi, continuă ea, arătîndu-mi generoasă direcția cu un gest ce semăna izbitor cu salutul fascist.
I-am sărutat din zbor mîna și dus am fost.
După ce am dat niște saci menajeri la o parte și am improvizat o scăriță din cîteva cutii de cartoane – căci afișul era atît de sus încît, doar celebrul baschetbalist Michael Jordan, sărind ca în zilele de glorie ar fi putut să îl zărească – m-am întors cu lecția bine făcută.
― Deci la 10 e în regulă?
― V-ați distrus costumul degeaba! îmi reproșă ea ca o mamă grijulie cu ținuta fiului școlar.
După ce mă pulveriză din plin cu deodorant accentuă:
― Cu publicul începem la 11:30. Reveniți pe la 12:10-12:12.
― Să vă fac, între timp, ceva cumpărături?
― V-au luat-o alții înainte, răspunse sec, dezgustată de lingușeală.
M-am întors exact la ora ordonată, căci îmi pusesem ceasul să sune. Cum în preajmă era un cimitir, aveam la mine o coroană superbă. Tăiasem cu o cariocă mulțumirile aduse de familie mortului și adăugasem: ”Te admir, Matilda! Un client satisfăcut!”.
― A, tot tu! se minună ea , după ce i-am aruncat două pungi de cafea peste geamul ce ne despărțea (sticla cred că era mai groasă decît a papamobilului). Hai, fă cererea!
― Fiți amabilă și dați-mi o foaie de hîrtie, în ignoranța și prostia mea am uitat. Somnul rațiunii naște monștri! m-am autoacuzat.
― Domnul meu, aici nu sîntem societate caritabilă; și chiar dacă aș vrea, nu pot să vă o ofer – operațiunea ar trebui înregistrată în contabilitatea noastră, iar cei de acolo sunt în grevă; de cînd cu 11 septembrie, refuză să mai lucreze cu cifrele arabe.
― Nu aveți atunci un formular tip?
― Ba da, dar trebuie să faceți o cerere pentru el.
Mi-a recomandat, totuși, să merg la librăria de vis-a-vis.
― Acolo, pentru că avem un parteneriat public-privat cu ei, găsiți pachetul complet pentru a face o cerere: hîrtie parfumată, pix bleu și două folii de plastic, din care una o protejează pe cealaltă. Ca să obțineți dosarul plic, șoptiți-i vînzătoarei că v-a trimis Matilda.
Mi-am pierdut cumpătul și m-am adresat pe un ton normal:
― Nu mai am timp, trebuie să-i fac bunicii plimbarea de după-amiază prin sufragerie.
― Domnule, insist să vă calmați, dacă nu vreți să chemăm psihologul unității! se răsti ea, trăgînd cu ochiul spre jandarmul de la poartă.
Am renunțat în aplauzele salariaților, căci se apropia ora închiderii.
M-am grăbit să ajung acasă – urma să vină poștașul. Cum nu aveam adeverința, m-am așezat, cu o pătură bine trasă pe cap, în scaunul cu rotile. De ce are o bunicuță mîinile păroase?! Nu e treaba voastră, poate trece printr-o zi proastă.
mai multă Proză satirică de Marius Zaharia