O vizită lui Freud

de Giovanni Papini

Viena, 8 mai

Acum două luni, cumpărasem la Londra o frumoasă marmoră greacă din epoca elenistică, reprezentînd după părerea arheologilor, pe Narcis. Știind că Freud împlinise alaltăieri șaptezeci de ani — s-a născut la 6 mai 1856 — trimisei în dar statuia, cu o scrisoare de omagiu „inventatorului narcisismului".

Acest cadou bine ales mi-a adus o invitație din partea patriarhului psihanalizei. Mă întorc acum de la el și vreau să notez numaidecît esențialul conversației noastre.

Mi s-a părut puțin abătut și melancolic.

― Sărbătorile aniversare, mi-a spus, seamănă prea mult cu comemorările și amintesc prea mult de moarte.

Am fost impresionat de tăietura gurii lui: o gură cărnoasă și senzuală, ca de faun, care explică vizibil teoria sa despre libido. A fost totuși bucuros să mă vadă și mi-a mulțumit călduros pentru ”Narcis”.

― Vizita dumneavoastră e pentru mine o mare mîngîiere. Nu sînteți nici bolnav, nici coleg, nici discipol, nici rudă! Trăiesc tot anul printre isterici și obsedați, care-mi povestesc turpitudinile lor, aproape totdeauna aceleași; printre medici, care mă invidiază cînd nu mă disprețuiesc și cu discipoli care se împart în papagali cronici și în ambițioși schismatici. Cu dumneavoastră pot, în sfîrșit, să vorbesc liber. Eu, care învăț pe alții virtutea mărturisirii, n-am putut niciodată să-mi deschid sufletul în întregime. Am scris o mică autobiografie, dar mai mult cu scop de propagandă și dacă vreodată am făcut mărturisiri în a mea Traumdeutung, au fost numai fragmente. Nimeni nu cunoaște și n-a ghicit adevăratul secret al operei mele. Aveți vreo idee despre psihanaliză?

Răspunsei că am citit unele traduceri englezești din opera sa și că numai pentru a-l vedea m-am oprit Ia Viena.

― Toți cred, reluă el, că țin la caracterul științific al operei mele și că scopul meu principal este vindecarea bolilor mintale. E o enormă neînțelegere, care durează de prea mulți ani și pe care n-am reușit s-o înlătur. Eu sînt savant de nevoie, nu prin vocație. Adevărata mea natură, e o natură de artist. Eroul meu secret a fost totdeauna, din copilărie, Goethe. Aș fi vrut atunci să devin un poet și toată viața am dorit să scriu romane. Toate aptitudinile mele, recunoscute și de profesori, la liceu, mă îndreptau spre literatură. Dar dacă vă gîndiți care erau condițiile literaturii în Australia, în ultimul pătrar al veacului trecut, ați înțelege nedumerirea mea. Familia mea era săracă și poezia, după mărturia celor mai celebri contemporani, producea puțin sau prea tîrziu. În plus, eram evreu, ceea ce mă punea în condițiuni de inferioritate vădită, mai ales într-o monarhie antisemită. Exilul și sfîrșitul mizerabil al lui Heine mă descurajau. Alesei, tot sub influența lui Goethe, științele naturale. Dar temperamentul meu rămînea romantic : în 1804, ca să revăd cu cîteva zile mai curînd pe logodnica mea, care era departe de Viena, alcătuii în grabă o lucrare despre coca și alții îmi răpiră gloria și beneficiile descoperirii cocainei ca anestezic.

În 1885 și 86 am trăit la Paris; în 1889 am fost pentru cîtva timp la Nancy. Această ședere în Franța avu o influență decisivă asupra spiritului meu, nu atît prin ceea ce învățai de la Charcot și de la Bernheim, ci pentru că viața literară franceză era, în acei ani, foarte bogată și sclipitoare. La Paris, ca un bun romantic, petreceam ore întregi pe turnurile de la Notre Dame, iar seara frecventam cafenelele din Cartierul Latin și citeam cărțile care făceau mai mult zgomot în acei ani. Lupta literară era în plină dezvoltare. Simbolismul ridica steagul împotriva Naturalismului. Influenței predominante a lui Flaubert și Zola se substituia aceea a lui Mallarmé și Verlaine. Eram la Paris de puțin timp, cînd apăru A Rebours de Huysmans, discipolul lui Zola, care trecea drept decadent. Eram încă în Franța cînd fu publicat Jadis et Naguère de Verlaine și fură adunate poeziile lui Mallarmé și Illuminations de Rimbaud. Vă dau aceste detalii nu pentru a face caz de cultura mea, ci pentru aceste trei școli literare — romantismul mort de curînd, naturalismul amenințat și simbolismul în ascensiune — au fost inspiratoarele tuturor lucrărilor mele posterioare.

Literat prin instinct și medic de nevoie, concepui ideea de a transforma o ramură a medicinei — psihiatria — în literatură. Am fost și sînt poet și romancier, sub înfățișare de savant. Psihanaliza nu e altceva decît transpunerea unei vocații literare în domeniul psihologiei și al patologiei. Primul îndemn spre descoperirea metodei mele mi-a venit, cum era și natural, de la scumpul meu Goethe. Știți că el a scris Werther pentru a se elibera de apăsarea morbidă a unei dureri: literatura i-a servit de katharsis, de eliberare. Și în ce constă metoda mea pentru tratamentul isteriei, dacă nu în a îndemna pe pacient să povestească tot, pentru a se elibera de obsesie? N-am făcut altceva decît am silit pe bolnavii mei să facă întocmai ca Goethe. Mărturisirea este eliberare, deci vindecare. Catolicii știau aceasta de secole, iar Victor Hugo m-a învățat că poetul e și preot și astfel mă substituii cu îndrăzneală confesorului. Cel dintîi pas era făcut.

Observai destul de repede că mărturisirile bolnavilor mei constituiau un prețios repertoriu de „documente omenești". Făceam astfel o operă identică cu a lui Zola, dar, pe cînd el se folosea de acele documente pentru a scrie romane, eu eram silit să le țin pentru mine. Poezia decadentă atrase atunci atenția mea asupra asemănării dintre vis și opera de artă și asupra importanței limbajului simbolic. Psihanaliza se născuse — nu cum s-a spus, din sugestiile lui Schopenhauer și ale lui Nietzsche — ci din transpunerea în domeniul științific a școlilor literare care-mi erau dragi.

Mă voi explica mai clar. Romantismul, care reluînd tradițiile poeziei medievale, proclamase primatul pasiunii și reducea orice pasiune la dragoste, mi-a sugerat ideea de a face din sexualitate centrul vieții omenești. Sub influența romancierilor naturaliști, am dat iubirii o interpretare mai puțin sentimentală și mai puțin mistică, dar principiul era același.

Naturalismul și mai ales Zola mă obișnui să văd părțile cele mai respingătoare, dar care sînt cele mai comune și mai generale vieții omenești: senzualitatea și dorința, sub ipocrizia manierelor frumoase; pe scurt, bestia din om. Descoperind secretele rușinoase pe care le ascunde inconștientul, n-am făcut altceva decît să reînnoiesc actul de acuzare, lipsit de prejudecată, al lui Zola.

Simbolismul, în sfîrșit, mă învăță două lucruri: valoarea visurilor, asimilate cu operele poetice și locul pe care-l ocupă în artă, adică în visul realizat, simbolul și aluzia. Atunci începui marea mea carte asupra interpretării visurilor ca revelații ale subconștientului, același subconștient care este izvorul inspirației. Și cum învățasem de la simboliști că fiecare poet trebuie să creeze limbajul său propriu, eu am creat la rîndul meu vocabularul visurilor, idiomul oniric.

Pentru a completa cadrul izvoarelor mele literare, voi adăuga că studiile clasice pe care le-am făcut — eram totdeauna cel dintîi din clasă — mi-au sugerat mitul lui Oedip și-al lui Narcis; acestea m-au învățat, împreună cu Platon, că inspirația, adică izbucnirea inconștientului, este fundamentul vieții spirituale și, în sfîrșit, cu Artemidor, că orice vis nocturn are o semnificație ascunsă.

Ca o probă că toată cultura mea este esențial literară, sînt citatele continui din Goethe, Grillparzer, Heine și alți poeți: conformația spiritului meu mă duce spre eseuri filozofice, spre paradox, spre dramatic și n-are nimic din rigiditatea pedantă și tehnică, a adevăratului savant. Iată o probă indiscutabilă: în toate țările în care a pătruns psihanaliza, ea a fost mai bine înțeleasă și aplicată de artiști, decît de medici. Cărțile mele, de fapt, seamănă mult mai mult cu operele de imaginație, decît cu tratatele de patologie. Studiile mele asupra vieții zilnice și asupra cuvintelor de spirit sînt pur și simplu literatură și în Totem și Tabu am încercat și romanul istoric. Cea mai veche și mai tenace dorință a mea ar fi să scriu pur și simplu romane și posed un tezaur de material de prima calitate, care ar face fericiți pe o sută de romancieri. Dar mă tem că de acum înainte e prea tîrziu.

În orice caz am știut să înving, pe o cale inversată, destinul meu și mi-am atins visul: să rămîn un om de litere, făcînd în aparență pe medicul. În toți marii savanți există germenul fanteziei, izvorul intuițiilor geniale, dar nici unul nu și-a propus, ca mine, să traducă în teorii științifice inspirațiile oferite de curentele literaturii moderne. În psihanaliză se regăsesc adunate și rezumate, transpuse în jargon științific, cele trei școli literare mai importante din secolul al XIX-lea ; Heine, Zola și Mallarmé se întîlnesc în mine, sub stăpînirea bătrînului Goethe. Nimeni n-a observat acest mister învederat și eu nu l-aș fi mărturisit nimănui, dacă n-ați fi avut excelenta ideea de a-mi dărui o statuie a lui Narcis.

În acest moment, conversația devie. Vorbirăm de America, de Kayserling și la urmă chiar și de moravurile vienezelor. Dar singurul lucru care merită să rămînă pe hîrtie este ceea ce am scris pînă acum. Cînd să-mi iau rămas bun, Freud îmi recomandă discreție asupra mărturisirii sale.

― Nu sînteți scriitor, nici gazetar, din fericire, așa că sînt sigur că veți păstra secretul meu.

Îl asigurai, cu toată sinceritatea: aceste însemnări nu sînt destinate tiparului.

mai multă Proză satirică de Giovanni Papini, sau înapoi la Gog