Harap Alb prescurtat

M-am dus cu fiul meu, în vîrstă de doi ani și opt luni, la un medic psihiatru. I-am zis medicului:

― Doctore, vezi copilul ăsta? O să mă bage în balamuc. Doctorul a înțeles totul din prima privire.

― E precoce?

― Da, zic eu, e îngrozitor de precoce. Pune circa patru sute de întrebări pe zi.

― După o statistică a OMS-ului, un copil normal pune circa trei sute douăzeci de întrebări pe zi. Înseamnă că al dumitale este, într-adevăr, precoce. Ce fel de întrebări pune?

― Bazaconii! Îmi vine să-l strîng de gît. Adineauri, în timp ce veneam la dumneata, m-a întrebat ce este culoarea albastră și cum se formează ea. Iar în lift m-a întrebat ce este un sincrofazotron atomic.

Medicul examină copilul și-l găsi perfect sănătos.

― Nu trebuie să-l lași fără răspunsuri la întrebări, îmi reproșă el. Trebuie să ai răbdare și să-i explici totul, pe înţelesul lui.

― Da, dar de la o întrebare el mai născocește încă douăzeci! În plus, eu am serviciu, nevastă-mea are serviciu, iar soacră-mea și-a luat cîmpii și a fugit în provincie, din cauza întrebărilor lui. Alaltăieri seară l-am sculat din somn pe un prieten ca să-mi explice el ce este acela un microprocesor. Dar mai e o nenorocire: vrea tot timpul să-i spun povești. I-am cumpărat toate discurile care există în comerț. Le-a ascultat pe toate, într-o singură zi! Vin acasă obosit, cad pe mine de somn și el îmi cere să-i povestesc Harap Alb. Ce mă fac? Sînt la capătul puterilor…

― Am o idee, zice doctorul. Cunosc o familie care a găsit un bătrîn pensionar, povestitor de basme. Bătrînul le plimbă copilul cu ora și îi spune zilnic circa cinci povești.

― Excelent! strig eu. Îl angajez imediat. Dă-mi telefonul bătrînului.

A doua zi, pensionarul s-a prezentat, însoțit de două călduroase scrisori de recomandare din partea unor familii onorabile. Ne-am înțeles asupra prețului (destul de modest – douăzeci și cinci ora), urmînd să plimbe copilul, zilnic trei ore, în care să-l sature de povești și de basme.

După o săptămînă, copilul meu s-a schimbat. Deveni tăcut și melancolic, absent la tot ce se petrecea în jurul lui, nu mai punea întrebări, și nu adormea decît după două carbaxine. Nevastă-mea îmi atrase atenția îngrijorată:

― Dragă, cu copilul nostru se întîmplă ceva. De cînd îl plimbă acest pensionar nu-l mai recunosc.

― E persoană serioasă, specializat în plimbări de copii cu program de basme, a venit cu recomadări…

După încă o săptămînă, lucrurile s-au agravat, în sensul că băiețelul nu mai avea poftă de mîncare și se uita foarte des spre tavan. În plus, avea un rictus pe față care mi-a dat fiori. Atunci mi-a venit ideea să-l urmăresc în timpul plimbării și, dacă se poate, să ascult ce povești îi spune pensionarul. Știam banca din parc pe care se odihneau ei, așa că m-am ascuns într-un boschet, la cîțiva metri. Relatez exact cele auzite:

― Auzi, măi brută! a început pensionarul cu o voce șuierătoare. Dacă mai pui o singură întrebare, îți dau una cu bastonul, de-ți rup femurul! În caz că mă torni acasă, n-ai decît două variante: ori îți paradesc mîine moaca aia de șobolan obraznic, ori idiotul ăla de taică-tău mă dă afară și atunci o să stai singur și o să belești ochii pe fereastră.

― Dar îmi spui o poveste? îndrăzni cu glas pierdut bietul meu băiețel, în vîrstă de doi ani și opt luni.

― Gura! urlă educatorul cu ora. O să spun cînd am eu chef, nu cînd ai tu!

Pensionarul scoase din buzunar o sticlă de vodcă și trase din ea două înghițituri prelungi.

― Bine, acceptă el, azi am să-ți spun basmul cu Harap Alb. Îl știi?

― Îl știu.

― Nu-i nimic, îl mai auzi o dată, că nu strică. Și nu durează mult. Fii atent. Într-o zi, împăratul nu știu cum, că i-am uitat numele, cheamă pe cei trei băieți și le zice să se ducă la unchiul lor, în legătură cu un testament. Apropo de testament, să-ți spun o chestie tare de tot cu o mătușă de-a mea care le-a făcut testament la trei dintre nepoții ei, deși avea șase. Ăia trei care beneficiau s-au înjurat și s-au scuipat douăzeci de ani, pentru ca, între timp, toți cei șase nepoți să moară și baba să trăiască.

Pensionarul rîde de se prăpădește și mai trage două gîturi de vodcă.

― Fii atent, zice el, continuăm basmul. Băiatul mic al împăratului se suie pe o mîrțoagă și pleacă la drum. Tu ai fost vreodată la hipodrom? Ai jucat la curse?

― Nu, dar am văzut la televizor.

― Vax! Totul e să fii de față. Acum șaptesprezece ani, cînd am cîștigat eu ”Austriacul”, toată lumea a zis că iapa Dolores vine ultima. Eu am jucat-o solistă și știi ce cotă mi-a dat? Șaptezeci și cinci la unu! În fine, merge fiul cel mic al împăratului ce merge, pe drum are tot felul de complicații și aiureli, băiatul se descurcă, pentru că avea o minte ca briciul, ajunge la împărat și împăratul, văzîndu-i fața, îi zice: ”Măi băiete, tu ești vreo dublură!”

― Dar spînul? a întrebat micuțul.

― Dă-l în paștele mă-sii de spîn! s-a enervat povestitorul. Ăla era un găinar. Fii atent mai departe și nu mă mai întrerupe, că mă enervezi. Unchi-su, Mazăre împă…

― Roșu împărat, l-a corectat fiu-meu, cu timiditate.

― Nu contează culoarea, tot un drac e! cum ziceam, l-a pus la verificare, trimițîndu-l să-i aducă o salată și alte zarzavaturi din grădina ursului. Apropo, cînd am făcut eu armata, aveam camarad un zarzavagiu de lîngă Giurgiu. Zarzavagiul acesta avea obiceiul să vorbească în somn. În fiecare noapte îl auzeam zicînd: ”sub bălegar… sub bălegar…” Ce dracu poate să însemne asta, mi-am zis eu, și, pînă la urmă, am aflat misterul: zarzavagiul își omorîse nevasta și o îngropase sub bălegar.

Aici, pensionarul povestitor, angajatul meu cu douăzeci și cinci de lei ora, a mai tras un gît de vodcă și a încheiat:

― Gata pentru azi, mergem acasă. Fii atent, dacă ești găinar și mă torni, ai de-a face cu mine. Intru într-o noapte pe fereastră la tine în cameră și-ți mănînc o ureche. Sau îți fac o injecție. Ce preferi?

Am ieșit din boschet pe furiș și m-am întors acasă, împleticindu-mă. Nevesti-mi nu i-am spus nimic. Cînd pensionarul a venit cu copilul, i-am spus că vreau să-l conduc pînă la tramvai. După ce am făcut cîțiva pași pe trotuar, l-am întrebat:

― Și cum a rămas cu zarzavagiul? Cîți ani i-au dat?

Pensionarul s-a uitat scurt spre mine după care a început să fugă cu o vigoare incredibilă. L-am ajuns abia cînd se urca în tramvai. N-am apucat decît să-i dau un pumn în ceafă.

― Huliganule! mi-a strigat el, din mers.

mai multă Proză satirică de Ion Băieșu