Lecția 1

de Willy Breinholst

Arta de a rezista la tensiunea nervoasă care-l împovărează ca plumbul pe viitorul tată, de la primul clămpănit al berzei pînă la cel dintîi orăcăit al copilului.

Pentru a constata că un bărbat urmează să devină tată, primele semne sigure trebuie căutate la soția lui; curînd însă se observă și la el simptome clare ale paternității apropiate. Astfel, la urcarea în tramvai, dă întîietate nevestei și chiar îi întinde mîna, cedîndu-i de asemenea singurul loc liber. Începe să arate un interes maladiv figurii ei și poate să decadă pînă acolo, încît să-i care el însuși pachetele grele; ba s-a auzit de cazuri în care viitorul tată se apucă de bunăvoie să facă curățenie cu aspiratorul de praf, să lustruiască parchetul și să spele geamurile. Această activitate este determinată de o gravă zăpăceală care apare frecvent la bărbați în primele luni ale sarcinii, dar care de cele mai multe ori dispare destul de repede.

Modul de viață al viitorului tată nu trebuie schimbat în timpul sarcinii. Desigur, corpul său trebuie fortificat cu cantități îndestulătoare de calciu, fier, untură de pește, albumină, vitamine, la care să se adauge substanțe cu efect calmant puternic. O bere la masă poate înlătura unele tulburări ale echilibrului moral, care devin mereu mai vădite pe măsură ce, în lunga-i călătorie dinspre Egipt, barza se apropie de micuțul cămin. Între mesele principale sînt recomandate și cîteva gustări suplimentare, delicatese, care să-i arate că soția îi recunoaște și-i răsplătește eroismul. În ceea ce privește consumul de lichide, viitorul tată trebuie să-și facă o regulă din a dubla cantitatea totală. Este frecventă mania lui de a vizita bodegile de tot felul, pentru a discuta cu prietenii evenimentul apropiat. În ciuda sfaturilor bune și bine intenționate ce pot fi căpătate în asemenea locuri, viitorului tată i se recomandă totuși să stea acasă, sau cel puțin nu prea departe de soția lui: asta pentru cazul cînd, nemaiputînd rezista tensiunii nervoase, s-ar prăbuși și ar avea nevoie de ajutorul ei.

În perioada sarcinii, majoritatea taților sînt în stare să-și vadă de treburi fără nici un prejudiciu. Cu toate acestea, o activitate ordonată, nu prea grea și istovitoare, va fi un mijloc excelent de a face față dificultăților ce-l împovărează în acest răstimp pe viitorul tată. Dacă aude vorbindu-se prea mult de croșetarea unor pantalonași, pieptărașe, jachețele, se poate lesne simți cam inutil și dat deoparte. Atunci e posibil să devină gelos pe micuța ființă ce se mișcă în pîntecele mamei; de aceea este oportun ca soția să arate un viu interes lucrurilor ce-l preocupă și să discute pe larg cu dînsul despre ele. În timpul conversației, nu e obligatoriu ca ea să înceteze a mai croșeta sau să-și abată gîndul de la minunea ce se agită în trupul ei. Dar, de exemplu, l-ar putea întreba dacă noua lui pipă trage bine, dacă are mult de lucru la birou sau cum se desfășoară cursa de șase zile de la Paris. O remarcă amabilă, ocazională, a viitoarei mame e în măsură să facă minuni, înlăturînd chiar și complexele de inferioritate incipiente ce l-ar năpădi pe soț în ciuda interesului atît de vădit pe care i-l arată ea.

Viitorului tată i se recomandă aer curat și multă mișcare. Nu-i face rău nici un mic tur cu bicicleta. Desigur, mai ales către sfîrșitul sarcinii, va rămîne în apropierea casei. În felul acesta va fi scutit de șocul căruia i-ar putea cădea victimă aflînd că, în timpul absenței sale, soția i-a fost dusă la clinică, fără să-i fi spus unde a lăsat mîncarea. Cînd depresiunea aruncă asupra lui umbre întunecate – dispoziția sufletească a viitorului tată este foarte oscilantă – o soție rezonabilă va avea grijă să-l trimită să danseze puțin sau să se amuze cu cîțiva holtei.

Deseori, la viitorul tată apare o categorică schimbare a gusturilor. Această schimbare începe în general după ce mama a fost dusă la spital și ține cam pînă la întoarcerea ei acasă. Un bărbat căruia mai înainte îi plăceau fripturile în sînge, cotletele de porc mari, împănate cu grăsime, și ficat prăjit cu o cantitate enormă de ceapă rumenită preferă acum fulgi de ovăz cu lapte, ochiuri și bere Pilsen. Gustul se poate schimba și într-un sens opus. Se cunoaște cazul unor soți care, în perioada aceasta, nu pot consuma decît mîncărurile servite de restaurantele scumpe ca, de exemplu, homar natur, file ”tournedos”, mușchi de vacă ”a la bearnaise” și altele asemănătoare.

Cînd pînă la fericitul eveniment au mai rămas numai un număr de secunde – cîteodată, firește, peste zece mii – cînd, așadar, mama trebuie dusă la clinică, la mulți tați în devenire apar adesea puternice crampe la stomac. Acestea încetează de cel mai multe ori îndată ce s-a produs nașterea. Evident, nu e vorba de dureri ale facerii în adevăratul sens al cuvîntului.

Îngăduiți-mi să precizez pe scurt: nu există nici un motiv de panică. În întreaga lume se nasc anual 789 795 000 de copii. 39,2 la sută dintre tații acestor copii sînt tați pentru prima dată, 99,7 la sută – nouăzeci și nouă virgulă șapte – supraviețuiesc nașterii și redevin absolut normali și sănătoși după ce au trecut cu bine impasul.

Tatăl nu trebuie să pună la inimă pălăvrăgeala despre nașterile grele. Singura naștere grea, la care am asistat eu însumi, a fost aceea a unei găini din gospodăria unui sătean, găină care, în timpul unei furtuni de violența unui uragan, s-a așezat din nefericire cu tîrtița contra vîntului ce avea o intensitate de 9 – 11. Suferind grele dureri ale facerii, biata găină a ouat același ou de șaptesprezece ori, pînă să înceteze furtuna. Dar aceasta este o excepție, și nu există cuvinte care să sublinieze îndeajuns faptul că pentru viitorul tată nașterea este cît se poate de ușoară, întrucît el, personal, nu suferă cîtuși de puțin.

Recapitulez: nașterea este o treabă dusă la capăt pretutindeni în lume cu bine și cu succes, astfel încît viitorul tată nu are absolut nici un motiv să se neliniștească.

Pentru a da tuturor taților în devenire un exemplu, vreau să descriu acum cu cîtă chibzuială m-am purtat atunci cînd soția mea, Marianne, a trebuit să meargă la spital.

Mă aflam în patul meu și dormitam iepurește, gata să sar numaidecît la telefon, de îndată ce mi-ar fi dat cuvîntul de ordine.

― Acum – îmi spuse ea către miezul nopții – acum cred că trebuie să chemi Salvarea.

Am zburat la telefon, am smuls receptorul și am format numărul. Mai întîi mi s-a comunicat ora exactă, apoi mi-a răspuns Serviciul de reparare a defecțiunilor pe rețeaua electrică, iar în cele din urmă Grădina zoologică.

― Nu pot, îmi tremură mîinile prea tare.

― Lasă-mă pe mine.

Sosi Salvarea și Marianne fu dusă la spital. Cei de acolo îmi făgăduiră că mă vor suna îndată ce totul se va fi terminat cu bine. Calm și plin de înțelegere, am apucat o carte din raftul de sus, de unde îmi căzură în cap vreo șase sau opt volume. Apoi am început să răsfoiesc Epistolele și principalele teze filozofice ale lui Epicur, fără să înțeleg nimic, probabil pentru că țineam cartea pe dos. În cele cîteva ore care urmară, am reușit să fumez o sută douăzeci de țigări, sau în orice caz să le aprind, pentru ca să le strivesc numaidecît în diverse scrumiere… În sfîrșit, sună telefonul.

Dintr-un salt am fost la aparat și am smuls receptorul.

― Alo!

Nici un răspuns.

― Alo! ALO!

Îmi veni o idee. M-am hotărît și am sunat eu însumi.

― Da, alo! Tu ești Meier Aici sînt eu. Trebuie să vii numaidecît aici, auzi? Marianne a fost dusă la clinică și sînt la un pas de prăbușire. Trebuie neapărat să vii și să răspunzi în locul meu la telefon cînd… Ce? Încă nu te-ai sculat? Dar e aproape cinci și jumătate! S-a și făcut ziua. Răsare soarele. Fă-mi plăcerea, scoală-te și… Alo! ALO!

A închis. Era tatăl a patru copii și nu lua lucrurile în tragic. Dar cînd i s-a născut primul, a fost și mai deznădăjduit ca mine. S-a încuiat în debara, la mansardă, și a refuzat să pună ceva în gură mai înainte ca totul să se fi terminat. Nevasta lui a stat șase zile în clinică pînă cînd, în sfîrșit, și-a adus pe lume fiul, un bebi gingaș de nouă pfunzi și o sută cincizeci de grame. Meier a fost atît de nebun de bucurie, încît a tras din fereastra camerei de la mansardă treizeci și șase lovituri de tun, iar mai tîrziu s-a dus în marș pînă la clinică, însoțit de o fanfară formată dintr-o duzină de suflători. Cînd însă nevasta i-a născut al patrulea copil și a fost chemat la telefon ca să i se comunice evenimentul, m-a lăsat pe mine să ridic receptorul. Tocmai îi intrase o carte foarte bună, iar potul era de treizeci de mărci.

Mi-am turnat cu neîndemînare un pahar de whisky, cu atîta neîndemînare chiar, încît băutura s-a vărsat pe masa de bucătărie. În condiții normale, aș fi șters masa cu o cîrpă și aș fi stors lichidul în gură. Acum, însă, n-am făcut altceva decît să-mi caut țigările. Mîinile îmi tremurau atît de tare, încît pachetul mi-a căzut de mai multe ori din mînă, de parcă-ar fi fost un pește viu. În cele din urmă am reușit să-l deschid și să scot vreo două-trei țigări, pe care le-am vîrît în gură. Atunci a sunat telefonul.

Am aruncat țigările și m-am prăvălit pe podea, am înfipt unghiile în covor, mi-am smuls părul din cap și am răcnit de s-ar fi putut auzi pînă la o distanță de cîțiva kilometri:

― Nu ridic receptorul! NU RIDIC RECEPTORUL!

Dar în clipa următoare îl țineam la ureche.

Era Meier. Voia doar să știe cum merge. Tocmai citise în ziarul de dimineața că o femeie din Polinezia născuse șapte gemeni și că tatăl, un pescuitor de perle, aflînd vestea, a preferat să rămînă în fundul oceanului.

― Dar, firește, nevastă-ta n-o să facă atîția – continuă el – cu toate că, oricum, nu se știe niciodată. Femeia aia din Canda sau de unde-o fi fost, care a născut cinci gemeni, habar n-a avut nici măcar că era însărcinată. Mai cunosc un caz, cînd o femeie și-a cumpărat un aparat de masaj. Din cauza asta a născut trei deodată. Și încă un caz, cînd…

Am trîntit receptorul. De la Meier nu mă puteam aștepta la vreun ajutor. Trebuia să dau bătălia singur. Mă bălăbăneam prin cameră ca un om beat, mă legănam ca o trestie în bătaia vîntului. Mă gîndeam că o să-mi pierd cunoștința și, în cădere, o să mă izbesc cu ceafa de cămin. Dar m-am ținut cu eroism în picioare, și după cîteva exerciții de respirație adîncă, mi-am revenit întrucîtva în puteri și mi-am putut aprinde o țigară. Judecînd după mormanele de cenușă din scrumiere, era cam a o sută optzecea. Trăgeam fumul cu pof…

Ț-î-r-r-r-r!

Cineva suna la ușa din față. Oare ce s-o fi întîmplat? Ce veste teribilă mă aștepta acum? Nu voiau să mi-o comunice la telefon și trimiseseră un polițist, să mă ia vîrtos în primire. Născuse cinci gemeni, ca femeia din Canada? Șapte, ca polineziana? Gemeni siamezi? Era vreun reporter? Își vîra nasul toată presa de senzație, dornică să-mi ia interviuri despre simțămintele mele ca tată al unor gemeni siamezi?

Am smucit ușa. Era madam Sander, grăsana care ne face curățenie în casă.

― Ei – spuse ea – așadar, doamna s-a dus la clinică.

― De unde știi?

― Aveți fața complet răvășită și ați uitat să vă puneți pantalonii. Păstrați-vă firea, domnule, ce naiba!

M-am uitat în oglindă. De neînțeles cum de putusem să mă vîntur toată noaptea numai în cămașă, fără să bag de seamă. Asta era deci cauza faptului că nu găsisem niciodată chibrituri în buzunare, deși știam cu siguranță că-mi vîrîsem în ele cel puțin de douăzeci de ori cîte o cutie. În realitate, așadar, le vîrîsem în spintecătura de pe șold a cămășii, dîndu-le drumul pe jos. Asta era deci cauza că pe podea zăceau împrăștiate cel puțin treizeci sau chiar patruzeci de cutii.

Ț-î-r-r-r!

Iarăși telefonul! M-am trîntit pe podea, mi-am ascuns obrazul în covor și am izbit cu pumnii în parchet, încît toate bibelourile au zburat de la locul lor, căzîndu-mi în cap.

― Nu ridic receptorul – am scîncit - nu, n-am s-o fac! Nu mai pot…

Apoi m-am tîrît și am luat receptorul, ducîndu-l cu băgare de seamă la ureche. Am ascultat și, încetul cu încetul, simțeam cum îmi vin în fire.

― Adevărat? am murmurat în cele din urmă, cu entuziasm. E adevărul adevărat? Mulțumesc, mulțumesc… mii de muțumiri… și transmiteți-i multe salutări… și… micuțului!

Am năvălit ca din pușcă în bucătărie și am săltat-o în aer pe madam Sander, deși în condiții normale n-aș fi putut ridica nici un deget de la pămînt o femeie de dimensiunile ei.

― Un băiat! i-am strigat jubilînd și am lăsat-o iarăși jos.

― Un băiat? a repetat ea, fără pic de emoție.

Era mamă a unsprezece copii și nu-și pierdea cu atîta ușurință cumpătul.

― Are urechi și toate celelalte? a continuat ea.

― Da, sora care a asistat la naștere mi-a spus că e foarte bine conformat.

― Și urechile?

― Da, de ce nu?

Madam Sander și-a șters nasul cu poalele șorțului.

― Ei, mă gîndeam și eu așa… Sînteți totdeauna cam distrat, și bărbatu-meu zice mereu că omul trebuie să fie neapărat cu mințile adunate, ca să facă niște urechi ca lumea.

Am țîșnit din bucătărie, m-am suit în fugă la primul etaj, am smuls ușa de la balcon, am ieșit și m-am apucat de balustradă. Nebun de fericire, am strigat așa ca să mă poată auzi toată lumea:

― Uraaa! SÎNT TA-TĂ!

mai multă Proză satirică de Willy Breinholst, sau înapoi la Manual pentru tați