Formula

de Mihail Grămescu

Tales din Milet afirma că toate pe lume

sînt apă și curgere,

Heraclit din Efes - că toate sînt ardere.

Totul a pornit de la o dispută filozofică. Eram o gașcă zgomotoasă și pusă pe distracții. Zandra și cu mine eram prieteni vechi: îi făcusem curte și ea mă respinsese; apoi a fost rîndul ei să-mi facă avansuri și rîndul meu să fac nazuri. Mergeam totuși împreună la petreceri, și cum se brodise (oare se ”brodise”?) să fim la aceeași facultate – matematică – eram tot timpul, ca să zic așa, nedespărțiți.

Din acest motiv o simțeam mereu gata să facă orice ca să mă uluiască și cucerească, știind că nu m-ar putea atrage nici ca femeie, fiindcă era aproape urîtă, nici ca inteligență, în sensul de capacitate logică și combinativă, subtilitate sau strălucire, ori așa ceva, lucruri din care eu am suficient și din care ea nu a avut nicioadată (ca urmare a acestui fapt, eu sînt interesant la prima vedere, frizînd uneori academismul, alteori boema, în timp ce ea este, din punct de vedere social – ”colectiv” mai bine zis - ștearsă și plicticoasă, LA PRIMA VEDERE). Eu am un temperament puternic, năvalnic, agitat și efervescent, și iată de ce, aproape fără excepție, captez atenția celor cu care intru în contact și le influențez puternic personalitatea, handicapîndu-i, în timp ce ea, fără să fie un caracter amorf, atipic sau lipsit de profunzime, este aparent apatică și complet incapabilă să se facă urmărită, unul dintre acele euri noncomunicabile, cețoase în exprimare tocmai în urma încercării disperate de a evita ambiguitățile sau confuziile.

Eram la o serată de genul ”toți dansează, vorbesc tare, nu spun nimic și încearcă să pară cît mai adînci în spatele volubilității” (două noțiuni absolut antitetice). Toți, cu excepția Zandrei, cu genul ei plicticos și serios, penibil de serios, și ridicol de pătruns de seriozitatea proprie. Părea că se plictisește și părea că moare de chef să se distreze. Dar nimeni nu-i acorda atenție și nu risca să-și ia pe cap corvoada unei discuții puritane de o întreagă seară, corvoada unei discuții rigide și convenționale în urma căreia să-i fie refuzat, mai mult ca sigur, chiar și un sărut sau chiar și un dans ”la sentiment”.

Dar Zandra, și eu știam foarte bine asta, ar fi ieșit imediat din scorțoșenia ei dacă i-aș fi acordat (eu singur dintre toți, și faptul, trebuie să recunosc, mă măgulea) fie și un singur cuvînt, chiar și o singură privire. Și tocmai de aceea mă distram făcînd o curte stupidă unei fetițe de o moralitate îndoielnică, amuzîndu-i spiritul bont cu felurite fraze ambigui, grave și superficiale, umoristice și profunde în același timp, astfel încît conlocutarea, care fie vorba între noi nici nu înțelegea cea mai mare parte din sensurile discuției, strigă:

― Ești nemaipomenit, ești pur și simplu genial!

Atunci Zandra a intervenit cu o replică atît de veninoasă și plină de cinism încît toți am izbucnit în rîs. După care toți au încetat să rîdă, și numai eu am continuat să hohotesc nerod, și fiindcă prostia asta nu făcea decît să confirme răutăcioasa remarcă a Zandrei, mă simțeam într-adevăr gol și expus, cum zisese ea, și m-am socotit obligat să răspund, să umplu cu ceva stupizenia momentului.

― Vorbirea este o poartă spre labirint, am spus, și îți dezvăluie o clipă intrarea. Sau ieșirea.

― Fă-o, și ești sublim! mi-a replicat Zandra.

― O fac mereu.

― Eu nu am observat. Mie nu mi-a deschis nici o poartă vorbăria ta goală.

― Nu am nici o vină că tu ești o apteră, i-am zis, fiindcă rîsetele celorlalți mă iritau. Pe tine totul te lasă de cenușă. Nici lira lui Orfeu nu te-ar trezi din somn!

― Fiindcă nu cunoști tu formula, afirmi că nu există, zise Zandra, și faptul că era atît de serioasă ar fi trebuit să-mi dea de bănuit, dar eram mult prea nervos ca să mă mai gîndesc la asta, așa că mi-a scăpat provocarea:

― Dacă există, de ce nu o găsești tu?

― Și dacă o găsesc? m-a întrebat.

― Dacă o găsești… (am zis rîzînd, ca să salvez într-un fel penibilul situației; toți erau cu ochii pe noi la această discuție complet stupidă, ca de altfel toate discuțiile în care reușea Zandra să te atragă), dacă găsești formula Labirintului îți promit să vin alături de tine acolo, să te consider Ariadna în Marele Întuneric și să nu mă mai despart în veci de tine, adorîndu-te ca pe o zeiță.

Nici hohotul general nu m-a făcut să mă trezesc din beția orgoliului.

― Jură, mi-a poruncit Zandra.

― Jur! am zis luînd un aer teatral, medieval. Îți jur pe sufletul meu, pe Labirintul din mine și pe căile Labirintului din jur, îți jur pe Labirintul cel Mare, pe Marele Labirint Fără Întoarcere în care vom pătrunde, și pe Labirintul cel Mic Din Care Oriunde Sînt Ieșiri și Numai Ieșiri, mă jur pe Poarta Intrării și pe Intrarea Fără Poartă! Ești mulțumită?

― Da, a zis Zandra, și atunci am început să-mi dau seama ce întorsătură nelalocul ei lua farsa.

Dar mă gîndeam că nu are ce să se întîmple, că totul este la fel de stupid și cenușiu, ca tot ce putea concepe Zandra, ceva în genul invitațiilor la ea cînd ne trata cu ceai și ne citea fragmente din speculațiile ei pe marginea lecturilor din Gall și Lobacevski sau interpretări ale discontinuității funcțiilor.

― Bine! A continuat Zandra. Urmărește-mă cu atenție. Va fi o experiență și, dacă reușește, o formulă: unică.

Subtilitatea sublinierii îmi scăpase pe moment. A luat un creion de ochi, a tras la o parte cele cîteva lucruri din dreptul unui perete și a început să scrie. Eram studenți la matematică, dar Semnele pe care le făcea ea nu ne aminteau de nimic cunoscut, erau o stranie geometrie ce se amplifica treptat. Nu aș putea spune exact ce corp geometric configurau, dar aș putea să-l reproduc. Asta ar însemna însă… Ei bine, fiind în plan, figura devenea corp, cîștiga spațialitate, adîncime, perspectivă. Cînd a terminat de desenat, era ca o fereastră. Aș fi jurat că dacă băgam capul prin ea intram dincolo. Acest ”dincolo” nu vă spune însă nimic. Este vorba nu de o penetrație prin zid, ci de o altă lume; o teamă transcendentală punea stăpînire pe mine fără să-i pot opune rezistență.

Apoi Zandra a început calculele. Erau cifre și litere, simboluri cunoscute, dar cu fiecare ecuație simțeam fereastra deschizîndu-mă spre ea. Încîlcitele formule se deschideau în minte dintr-una într-alta, și mintea mea se rătăcea în labirinte de ieșiri către ieșiri, de intrări către intrări de galerii și ferestre și porți.

În clipa în care podeaua, colțul de cameră în care ne aflam, a început să alunece, m-am tras înapoi instinctiv, dar privirea Zandrei, privirile celorlalți, sarcasmul umilitor cu care mi-a scrîșnit printre dinți ”Ai jurat!” m-au făcut să rămîn pe loc.

”Totul este o iluzie”, îmi spusei. ”În fond ce se poate întîmpla?”

Colțul de cameră aluneca tot mai repede, și, privind înapoi, am văzut chipurile colegilor mei pierzîndu-se în urmă, în timp ce alunecam prin galerii ca fluvii leneșe curgînd în noapte. Era ca o navă pe care lampa cu abajur verde mai stăruia paradoxal. Rămîneau în urmă luminile orașului, apoi sclipirile sistemului solar și ale galaxiei. Ne afundam fără întoarcere în Labirint.

”Corăbiile pe care le văzurăm în cele dintîi ținuturi străbătute aveau carena lată, iar pînzele lor erau făcute din foi de papirus cusute, sau din stuf, iar pe alocurea din piele. Apoi am dat de corăbii care aveau carena ascuțită și pînză de cînepă; în sfîrșit, de unele aidoma alei noastre. Dar acești corăbieri nu foloseau busola, de care pînă la noi nici nu auziseră”, și de admirație ne înălțară imnuri în ultraviolet.

Corăbiile treceau pe lîngă noi și rămîneau în hău, căci nu îndrăzneau să se încumete fără hărți și aparate de bord mai către larg, în întunericul din larg, în necuprinsul din larg.

Zandra îmi zîmbi și, destinsă, figura ei arăta calmă și strălucitoare, frumoasă chiar. Ștergîndu-se pe fusta boțită de mînjeala dermatografului, îmi întinse mîna, ca unui înfrînt meritoriu. Vîntul bătea puternic și cîrpele de pe ea, în lumina lămpii cu abajur verde, în larg, în întuneric, păreau păsări albe foșnind din penaj.

Ultimele lumini se stinseră în zare, înghițite de hău, de întuneric, de Marele Labirint.

mai multă Proză fantastică de Mihail Grămescu