Pedocrație

de Giovanni Papini

New York, 2 septembrie

Se povestește că a fost o vreme cînd cei bătrîni porunceau. Monopol al cultului și al puterii — gerontocrație. Azi sîntem în plină pedocrație. Poruncesc peste tot băieții. Ei dau culoare și directive civilizației. Sîntem în mîinile minorilor.

E de ajuns să te uiți împrejur. Gusturile copilăriei au devenit gusturile celor mai mulți dintre oameni. Începînd cu literatura: cea mai răspîndită carte în ultimul timp, în Franța, este Diable au Corps de Radiguet, scrisă de un adolescent; iar în Anglia The young Visiters, de Daisy Ashford, compusă de o fetiță de nouă ani.

Cum se face că azi genul literar cel mai fecund și mai rentabil e romanul, de care timp de atîtea secole lumea s-a putut lipsi? Pentru că oamenii au redevenit copii și vor să li se spună povești.

Între poveștile bunicii și romanele lui Branch Cabell sau ale lui Garnett, de exemplu, nu există, în fond, decît o deosebire de nume. Suprarealismul și dadaismul au pus la loc de cinste bîlbîiala incoerentă a copilăriei.

În pictură, cei mai moderni desenează ca niște copii; s-au întors la sintetismul naiv și stîngaci al figurilor care se găseau mai de mult în caietele școlarilor și pe pereții latrinelor. Le douanier Rousseau, atît de admirat acum, e un oarecare, imaginînd și colorînd ca un copil de zece sau doisprezece ani.

Aceeași zăpăceală și în felul de a se distra. Grecii cei vechi căutau plăcerea în tragedie, care, spre a putea fi gustată, cerea reflecție și cultură. Astăzi, nu numai copiii, dar chiar bărbații și femeile de toate vîrstele se îngrămădesc la cinematograf — care de altfel nu-i altceva decît vechea lanternă magică perfecționată, încîntarea copiilor de pe vremuri. Nici o sforțare intelectuală nu se cere amatorilor de filme — ba chiar și ceea ce este propriu adultului — inteligența — e lăsată la o parte. Toate distracțiile astăzi populare sînt mai mult vizuale decît spirituale, adică sînt copilărești.

Una din pasiunile copilului cînd se joacă este întrecerea: să fie cel dintîi. Oamenii, în zilele noastre, au introdus peste tot această manie copilărească și în lucrurile neînsemnate, ca și în cele grave. A bate un record este azi idealul tuturor; idealul celor vechi era înțelepciunea, pacea, renunțarea.

Nebunia sportului este alt simptom: cele mai multe sporturi nu sînt altceva decît vechi jocuri copilărești adaptate celor mari și devenite mai solemne, grație reclamei și speculației. Ceea ce copiii numesc a alerga; a se juca cu mingea; a se bate cu pumnii; adulții numesc cross-country, foot-ball, box etc.

Și mașinile cele mai răspîndite și mai apreciate nu sînt oare jucării mărunte și devenite periculoase? Nu vorbesc despre mașinile care produc un folos real, ci despre acelea pe care le folosesc toți: automobilul, gramofonul, radioul. Dintr-o sută de persoane care merg în automobil, poate sînt zece care-l întrebuințează din necesitate adevărată: pentru ceilalți e un joc, o plăcere. Jocul de a trece înaintea altor mașini, plăcerea vitezei, distracție alergăturii, a clacsonului etc. Copilării.

Acest infantilism progresiv se regăsește pînă și în filozofie. Rațiunii, dialecticii — care sînt calitățile omului întreg — se substituie din ce în ce mai mult inspirația, inconștientul, iraționalul, care sînt proprii spiritului copilăresc.

Comerțul între copii se bazează pe schimb (grîu pentru ustensile), cum se întîmplă în țara care-și închipuie că formează avangarda progresului omenesc: Rusia. Schimburile pe care le-am văzut în tîrgurile clandestine din Moscova seamănă exact cu schimburile școlarilor de demult.

Femeile, care sînt totdeauna cele dintîi care simt de unde bate vîntul, au înțeles ce au de făcut și caută să semene întru totul cu tinerii. Idealul femeii antice era matroana; al femeii moderne este efebul.

Și-mi vine în minte că vorba preot vine de la presbit, ceea ce înseamnă bătrîn. Civilizația modernă, cu tendința sa spre hegemonia nevîrstnicilor, este oare antiteza sacerdoțiului?

mai multă Proză satirică de Giovanni Papini, sau înapoi la Gog