Omul care nu poate fi jignit
Pe omul care trece prin zid, pe omul cu două fețe, pe omul invizibil, pe omul-orchestră, pe omul care nu rîde niciodată, pe omul zăpezilor pe omul-robot, nu i-am cunoscut - au fost împrejurările de așa natură -, în schimb am cunoscut un om și mai ieșit din comun, "omul care nu poate fi jignit!".
Totul a început cît se poate de firesc: de la un simplu telefon dat din Gara de Nord de o vagă cunoștință, la douăsprezece noaptea.
De cîte ori îmi amintesc cît de simplu, de curat, neumbrită de nici o sumbră presimțire s-a declanșat catastrofa, îmi vine să-mi iau cîmpii. Aproape că mă înfurie mai mult banalitatea cu care a debutat drama, decît drama propriu-zisă.
— Eu sînt Teofil de la Iași, ne-am îmbătat odată la barul "Unirea", era într-o toamnă ...
Nu-mi amintesc nimic de Teofil, nici de mutra, nici de principiile lui, dar de cheful de la barul de noapte "Unirea", bar modern, luxos și viclean pînă la desfrîu roman, îmi amintesc foarte bine. Știu că în bar nu se afla nici o femeie. Asta m-a uimit, nu mai văzusem baruri de noapte fără nici o femeie la masă, toți consumatorii erau bărbați, tovarăși veniți la Iași în interes de serviciu, ronțăiau puii, slănina și ceapa aduse de-acasă și beau "Campari" sau gin: băuturile scumpe erau obligatorii.
Și Teofil, ca și cum am fi fost prieteni de-o viață, mă informă laconic, fără să aibă nici cea mai firavă îndoială că l-aș putea refuza:
— N-am găsit cameră la hotel. Dorm la tine la noapte. Știu că ești burlac și n-ai probleme. Dă-mi repede adresa, că vorbesc de la un telefon public…
Încrederea lui Teofil în generozitatea mea mă emoțiana, așa că îi dădui imediat adresa. Ce impresie bună i-am făcut, mi-am zis, dacă fără să mă cunoască aproape deloc apela la mine…
Și iată că apare Teofil, încărcat de damigene și de planuri mari, cu binecunoscutul aer al provincialului venit în capitală, cu hotărîrea fermă de a-și face de cap, de a-și înșela soția pe care o divinizează și, bineînțeles, de-a mai vedea ce s-ar mai putea cumpăra de la ”Cocorul”.
Chipul lui Teofil – asta am înțeles mult mai tîrziu – era cea mai strălucită demonstrație a unității dintre conținut și formă ce mi-a fost dat să văd vreodată. Se părea că la început fuseseră trăsăturile de caracter principale și de-abia după aceea Teofil propriu-zis, în carne și oase. Cu timpul, viclenia alunecoasă, stupidă, cu miros de briantină s-a transformat în părul negru ca pana corbului, disprețul față de orice expresie a spiritului în doi ochi spălăciți, conștienți de lipsa lor de receptivitate etică, nevoia de a controla situația într-un nas care se mișca și adulmeca încontinuu, durerea de a nu putea mînca și bea cît ar fi vrut într-o gură mică, meschină, care încerca fără succes să-și mărească raza de acțiune.
— Ești neschimbat, pe cuvînt de onoare! Mă, pentru tine timpul nu există. Tu tot tînăr o să rămîi și cînd o să fii bătrîn…
Apoi, după ce mă asigură pe cuvînt de onoare de parcă m-ar fi liniștit în legătură cu niște bani dați cu împrumut, că asupra mea scurgerea timpului n-are nici o consecință, examină cu luare aminte apartamentul. Unele lucruri îi plăceau, altele nu.
— E frumos apartamentul. Dacă aș avea și eu așa ceva la Iași m-aș lăsa de băutură. Însă nu-mi place baia.
— Nu-ți place baia? îl întreb eu cu un amestec de sfială și nedumerire, de parcă aș fi vrut să-mi vînd apartamentul, și-mi dau seama că clientul mult visat nu e prea mulțumit.
— E imposibilă. Trebuie, neapărat, altă faianță. Un albastru frumos, baia, spălatul, dacă nu e o plăcere, devine o obligație. Tu, ca burlac, trebuie să ai mai mult gust…
Sînt uzurpatori care devin brusc stăpîni. Teofil nu părea prea încîntat de ceea ce cucerise.
— Dă-o dracului. Asta-i terasă? Trebuia să fi fost mai mare și cu priveliște în față.
Teofil avea darul să te convingă că el și numai el are dreptate.
— Da, așa e, simții eu plăcerea bicisnică de a mă lăsa umilit, baia e urîtă, terasa mică…
— Debara e? mă somă Teofil, nu știu de ce, puțin cam speriat.
— Avem și debara, recunoscui eu imediat, fără să înțeleg de ce am simțit nevoia să folosesc pluralul.
— Ăsta e vinul pentru șefi, e din struguri, nu din etichetă. O să mă crezi nebun, dar mie mai mult îmi place să dau plocoane decît să primesc. E altceva să dai și altceva să primești.
Și după ce termină de înghesuit damigenele în debara, mă întrebă simplu, cu acea simplitate cu care mă fascinase încă de la telefonul din Gara de Nord.
— N-ai ceva de băut?
I-am dat ceva de băut, o sticlă de vodcă pe care o bău în mai puțin de-o jumătate de oră, timp în care mă privea disprețuitor. Se aștepta la o băutură mai fină.
După ce sfîrși vodca își aduse aminte că are o cunoștință feminină la București, tovarășa Georgeta de la Spații verzi, pe care o iubește și o vede foarte rar. Îi telefonă și o invită ”la un prieten unde se simte ca la el acasă”.
A doua zi nu plecă, nici a treia, nici a patra. Prezența lui devenea din ce în ce mai nesuferită, mai insuportabilă. Am hotărît să-l alug și am ales metoda care mi se părea cea mai potrivită, să-l jignesc, să-l umilesc, să-i calc în picioare onoarea. Am să-l umilesc pînă la sînge și atunci o să-mi redea liniștea sufletului și a apartamentului, speram eu.
— Ești un nesimțit! I-am spus la micul dejun. Ai venit pentru o noapte și te-ai oploșit aproape o lună de zile.
Nu s-a lăsat deloc intimidat.
— Ei și ce dacă sînt nesimțit? Eu n-am nici o vină. Poate împrejurările m-au obligat să fiu un nesimțit.
— Ești un idiot!
— Nici asta nu-i vina mea. Ei și ce dacă sînt idiot? Avem și noi, idioții, dreptul la fericire, că doar planeta n-o fi făcută numai pentru genii. Nu încerca să mă jignești. N-ai să reușești.
Peste cîteva zile cînd s-a întors beat, însoțit de Georgeta de la Spații verzi, l-am admonestat crezînd că, simțindu-se insultat chiar în fața femeii adorate, o să-i crape obrazul de rușine, o să devină demn și o să plece. Nici de data asta n-am reușit să-i stimulez demnitatea, umilința i se părea tot una cu casa părintească, suprema certitudine.
— Duci o bătălie prostească. Georgeta mă iubește așa cum sînt, știe că sînt un porc, dar asta n-o deranjează, fiindcă mă iubește sincer…
Prin consecvența cu care își apăra dreptul sacru de a se lăsa jignit, chipul lui, altfel flasc și gălbejit, căpăta strălucirea și vigoarea marmorei.
— Domnule, pe mine nu mă poți jigni. Poți să mă înjuri, să-mi arunci firimituri în păr, muște în supă, să mă batjocorești, eu nu mă supăr, nu mă interesează. Dacă mă lăsam copleșit, intimidat de jigniri, unde ajungeam? Îmi pierdeam mașina și vechimea în cîmpul muncii. Eu înghițeam jignirea, o admiteam ca pe ceva firesc și plecam mai departe. Demnitatea mi-ar fi adus numai neplăceri la serviciu și în viața personală. Ce, sînt cretin să trăiesc cu fruntea sus? Sînt un bicisnic, o zdreanță, de aia mă simt nemuritor.
Atunci am înțeles că lașitatea e o forță de neînvins. Și, resemnat, i-am lăsat apartamentul și am plecat în lume.
mai multă Proză satirică de Teodor Mazilu
