Oamenii și soarele

de Hristo Pelitev

Cîndva, în vremuri străvechi, un om a vrut să întunece soarele. Era furios că tot ce există în lume depinde de soare și nu de el. Murea de ciudă cînd vedea cum florile și ierburile, pădurile și păsările, totul se îndreaptă cu recunoștință spre soare.

Furios, a chemat oamenii la sfat. A doua zi, au hotărît să arunce în soare cu noroi. În felul acesta, gîndeau ei, soarele va fi umilit și va înceta să-i mai sfideze cu strălucirea sa plină de îngîmfare.

Zis și făcut. După ce au adunat grămezi mari de noroi, au așteptat amiaza și cînd soarele s-a ridicat deasupra creștetelor începură, fiecare, să arunce cu bulgări. Au aruncat cît au aruncat, dar soarele continua să lumineze. Tot noroiul destinat soarelui s-a întors însă în capul celor de jos, ca un bumerang.

Seara, după ce s-au spălat, oamenii au început să se certe, propunînd fiecare noi metode de umilire a soarelui. În cele din urmă au hotărît să-i întoarcă spatele, să-l ignoreze.

Și așa au făcut. Oriunde se duceau, mergeau cu spatele spre soare. A treia zi au constatat însă că spatele li se încălzește prea tare, în timp ce fața li se răcește de tot. Încet, încet, oamenii s-au întors cu fața spre soare ca să se încălzească.

mai multă Proză satirică de Hristo Pelitev