Mr. Big

de Woody Allen

Mă așezasem comod la birou, îmi curățam pistolul si mă întrebam care va fi următorul caz de rezolvat. Îmi place să fiu detectiv particular; deși mi s-au turtit gingiile cu leviere de automobil, mirosul ispititor al bancnotelor verzi mă consolează. Ca să nu mai spun de dame, pentru mine o preocupare minoră, doar cu puțin mai importantă decît respirația. De aceea am început să salivez din plin cînd s-a deschis ușa și a intrat o blondă cu plete. Pretinzînd că se numește Heather Butkiss. Mi-a spus că e cover-girl și are nevoie de ajutorul meu. Purta mini-joupe, un pulover mulat, iar trupul ei descria o serie de parabole care ar fi putut provoca un infarct de miocard unui bivol tibetan.

― Te pomenești că vrei să te ajut, frumoaso?

― Dacă ești dibaci precum se zice, vreau să-mi găsești pe cineva.

― Dispariție?

― Asa ceva, domnule Lupowitz.

― Cu poliția ai încercat?

― Nu încă. Toată lumea-l laudă pe Lupowitz.

― Zi-mi Kaiser, frumoaso. Care-i poanta?

― Dumnezeu.

― Dumnezeu?

― Întocmai. Dumnezeu. Creatorul. Prima cauză a tuturor lucrurilor. Principiul inerent. Atotcuprinzătorul. Găsește-mi-l!

Au mai trecut zmintite prin biroul meu, dar cînd au un fuselaj ca acesta, le asculți cu urechile ciulite.

― De ce tocmai pe el?

― Afacerea mea, Kaiser. Tu găsește-l!

― Regret, frumoaso. Nu m-ai nimerit.

― Dar de ce?

― Ori îmi spui totul, ori . . .

― OK, zise, mușcîndu-și buzele. Își aranjă provocator dunga de la ciorapi, însă fără mare spor.

― Si care-i problema, frumoaso?

― Adevărul e că... nu sînt cover-girl.

― Nu?

― Nu. Nici nu mă cheamă Heather Butkiss. Sînt Claire Rosenzweig, studentă la colegiul Vassar. Filosofie. Istoria gîndirii occidentale și alte chestii de astea. Am o comunicare, la iarnă, despre religia în Occident. Toți puștii din anul meu fac lucrări speculative. Eu vreau să știu, vreau să aflu. Profesorul Grebanier ne-a zis că, dacă cineva are o certitudine, chiar și o singură certitudine, se poate considera promovat. Și tata mi-a promis un Mercedes dacă iau nota zece.

Povestea ei începea să mă intereseze. Jună răsfățată, inteligentă și cu un trup pe care aș fi vrut să-l cunosc mai îndeaproape.

― Cum arată Dumnezeu?

― În viața mea nu i-am văzut chipul.

― Atunci de unde știi că există?

― Tu trebuie să afli și să mi-l găsești.

― Bravo! Deci nu știi cum arată, sau măcar pe unde să-l caut, de unde să-i iau urma?

― Nu. Nu prea. Deși presupun că El e pretutindeni. În atmosferă, în flori, în oameni, în tine și în mine și în scaunul ăsta.

― Aha.

Panteistă, evident. Am reținut ideea și i-am promis că voi încerca pentru o sută de dolari pe zi, decont de cheltuieli curente și o invitație urgentă la cină. A surîs și a acceptat. Am coborît împreună cu liftul. Se înnopta. Poate că Dumnezeu există, poate că nu, dar eram sigur că mulți tipi din orașul acesta or să mă împiedice să-i dau de rost.

Cele dintîi indicii le-am primit de la Rabbi ltzhak Wiseman, un cleric local care mi-era obligat fiindcă aflasem cine i-a uns pălăria cu slănină. Mi-am dat seama că e ceva suspect cînd am discutat, fiindcă era foarte speriat.

― Există desigur, un „știm noi cine”, dar nici măcar nu am curajul să-i pronunț numele. Deși n-o să înțeleg niciodată de unde atîta susceptibilitate apropo de numele său.

― L-ai văzut vreodată?

― Eu? Să-l văd? Ai înnebunit? Abia apuc să-mi văd nepoții.

― Atunci de unde știi că există?

― Cum de unde știu? Ce întrebare e asta? Aș mai fi reușit să-mi fac un costum ca ăsta cu numai paisprezece dolari, dacă nu era cineva acolo sus? Pune mîna. Pipăie-l. Gabardină de cea mai bună calitate. Te mai îndoiești?

― Alte argumente mai cunoști?

― Dar Vechiul Testament ce e? Paté de ficat? Cum crezi că i-a scos Moise pe israeliți din Egipt? În pași de dans? Să fim serioși, domnule, nu despici Marea Roșie cu obiecte de la raionul de menaj. E nevoie de o forță.

― E un dur tipul.

― Da. Foarte dur. Deși succesele ar fi trebuit să-l mai îmbuneze.

― Cum se face că știi atîtea?

― Știu, fiindcă noi sîntem poporul ales. Dintre toți fiii Lui, pe noi ne iubește cel mai mult, chestie pe care aș vrea s-o discut cu El într-o bună zi.

― Cît îi dați ca să fiți aleși?

― Nu mă întreba.

Deci așa. Erau rău încurcați cu Dumnezeu. Clasicul șantaj. Te ocupi de ei contra unei sume. Dacă ar fi să-l cred pe Rabbi Wiseman, îi cam jecmănea pe „cei aleși”. M-am zvîrlit într-un taxi și m-am dus la sala de biliard de pe Tenth Avenue. Patronul era un tip bondoc, unsuros și antipatic.

― E aici Chicago Phil?

― Cine întreabă?

L-am înhățat de revere și l-am pocnit.

― Cum ai zis, derbedeule?

― În sala din fund, mi-a șoptit, schimbînd brusc macazul.

Chicago Phil. Spărgător. Falsificator, bătăuș și ateu convins.

― Tipul n-a existat niciodată, Kaiser. Asta e chestia. Reclamă mare. Mister Big nu există. E un sindicat. O bandă. Aproape toți sînt sicilieni. Afacere internațională. Nu au un șef adevărat. Poate Papa.

― Vreau să mă văd cu Papa.

― O.K., Kaiser, mi-a replicat, făcîndu-mi cu ochiul, se poate aranja.

― Îți spune ceva numele Claire Rosenzweig?

― Rosenzweig? Nu.

― Heather Butkiss?

― Ia stai. Bineînțeles. Blondă, oxigenată, pieptoasă. De la colegiul Radcliffe.

― Radcliffe? Mie mi-a spus că e la Vassar.

― Tromboane. Predă la Radcliffe. A fost încurcată o vreme cu un filosof.

― Panteist, pare-se.

― Nu, empiric din cîte-mi amintesc. Un dur. Îl nega pe Hegel, ca și orice metodologie dialectică.

― Unul din ăia...

― Da. A fost baterist într-o formație de jazz. S-a agățat de pozitivismul logic. Cînd n-a mai ținut, a încercat cu pragmatismul. Ultima oară cînd s-a vorbit de el, furase o groază de bani ca să se înscrie la cursul Schopenhauer de la Columbia. Banda ar vrea să-l găsească sau cel puțin să-i ia manualele și să le vîndă la anticariat.

― Mulțumesc, Phil.

― Ascultă-mă pe mine, Kaiser. Acolo sus nu e nimeni. E neant. N-aș putea să plasez atîtea cecuri fără acoperire sau să-mi bat joc de lume în halul ăsta nici măcar o clipă, dacă aș avea sentimentul autentic al prezenței divine. Întreg universul este strict fenomenologic. Determinat. Totul e lipsit de orice noimă.

― Cine a cîștigat derby-ul la Aqueduct?

― Santa Baby.

Am ras o bere la O'Rourke's și mi-am zdrobit creierii să înțeleg cîte ceva. Dar lucrurile nu se potriveau deloc. Socrate s-a sinucis - cel puțin așa se zice. Cristos a fost asasinat. Nietzsche și-a pierdut mințile. Dacă există cineva acolo, sus, acela nu vrea deloc să se știe asta. Și de ce m-a dus de nas Claire Rosenzweig în legătură cu colegiul Vassar? Să fi avut dreptate cartezienii? Să fie Universul nostru dualist? Sau poate că Immanuel Kant a știut ceva atunci cînd a postulat existența lui Dumnezeu pe criterii morale?

Seara am cinat cu Claire. La zece minute după ce am achitat nota eram în scutece și, dragii mei, ocupați-vă voi de gîndirea occidentală. Gimnastica ei ar fi cucerit medalia de aur la olimpiada de la Tia Juana. Mai apoi, se răsfăța pe pernă, lîngă mine, cu pletele ei blonde ciufulite. Trupurile noastre goale încă erau apropiate. Fumam și priveam în bagdadie.

― Claire, și dacă Kierkegaard are dreptate?

― Adică?

― Dacă, totuși, nu poți ști niciodată? Trebuie doar să crezi.

― Vax! Asta e cu desăvîrșire exclus.

― Nu fi în halul ăsta de rațională.

― Nu sînt în nici un caz rațională, Kaiser. (Își aprinse o țigară). Doar să nu devii ontologic. N-aș suporta să fii ontologic cu mine! Mai ales acum.

Era supărată. M-am aplecat să o sărut. A sunat telefonul. A răspuns ea.

― Pe tine te caută.

Vocea de la celălalt capăt al firului era a sergentului Reed de la criminalistică.

― Îl mai cauți pe Dumnezeu?

― Da.

― Ființa atotputernică, Marea Unitate, Creatorul Universului? Prima cauză a tuturor lucrurilor?

― Exact.

― Cineva care corespunde acestei descrieri a ajuns la morgă. Ar fi cazul să alergi imediat încoace.

Era El, indubitabil, și după cum arăta, fusese victima unui profesionist.

― Era mort cînd L-au adus.

― Unde L-ați găsit?

― Un depozit de pe strada Delancey.

― Indicii?

― E mîna unui existențialist. Absolut sigur.

― De unde deduci?

― Modul nesistematic de acțiune. Fără plan. Impuls.

― Crimă pasională?

― Exact. Vreau să te avertizez că ești suspect, Kaiser.

― De ce tocmai eu?

― Toată lumea din comisariat îți știe opiniile despre Jaspers.

― Asta nu înseamnă că sînt un ucigaș.

―- Încă nu, dar te putem bănui.

Coborînd în stradă, am tras aer în piept și am încercat să-mi limpezesc mintea. Am luat un taxi spre Newark. Am cotit-o spre restaurantul italian Giordino's. La o masă, în fund, era Sanctitatea Sa. Era chiar Papa. Stătea la masă cu doi tipi pe care îi văzusem de cîteva ori aduși la secția de poliție.

― Stai jos, mi-a spus ridicindu-și privirea din farfuria cu fettucine. Mi-a intins inelul. I-am rînjit cu toți dinții. Dar nu i l-am sărutat. Asta l-a indispus și mi-a făcut plăcere. Punct pentru mine.

― Vreți niste fettucine?

― Nu, Sanctitatea Voastră. Mîncați liniștit. Poftă bună!

― Chiar nimic? Nici măcar o salată a la Rivolli?

― Abia am mîncat.

― Cum vrei, dar să știi că sosul de Roquefort e grozav aici. Nu ca la Vatican, unde nu poți mînca nimic ca lumea.

― Voi fi franc, Sanctitatea Voastră. Îl caut pe Dumnezeu.

― Ai venit la omul potrivit.

― Deci există!

Asta le-a sunat foarte amuzant și au rîs. Golanul de lîngă mine a rînjit.

― Nostimă chestie. Deșteptul ăsta vrea să știe dacă există!

Mi-am mutat scaunul ca să-mi fie mai comod și i l-am așezat pe bătătura de la piciorul stîng.

― Pardon.

Asta l-a înfuriat.

― Bineînțeles că există, Lupowitz. Dar numai cu mine comunică. Vorbește numai prin semne.

― De ce tocmai cu tine, amice?

― Fiindcă eu port costumul roșu.

― Aha! Țoala asta?

― Nu te lega de ea. Mă scol dimineața, îmbrac costumul roșu și, dintr-o dată, devin mare. Costumul e totul. Vreau să-ți spun că dacă aș umbla în sacou și pantaloni, ce mai tura-vura, n-aș face nici măcar doi bani din punct de vedere religios.

― Deci totul e reclamă. Dumnezeu nu există.

― Habar n-am. Ce importanță are? Ies bani frumușei!

― Nu ți-e teamă de o întîrziere a curățătoriei? Într-o zi nu-ți vine costumul la timp și o să arăți ca toată lumea.

― Folosesc serviciul special de urgență. Face să dai cîțiva marafeți în plus ca să scapi de griji.

― Numele Claire Rosenzweig îți sugerează ceva?

― Desigur. E la catedra de știință de la colegiul Bryn Mawr.

― Știință ai spus ? Multumesc.

― Pentru ce?

― Pentru răspuns, Sanctitatea Ta.

Am zburat cu un taxi peste podul George Washington. Am năvălit în birou și am făcut o verificare rapidă. În drum spre locuința lui Claire, am revăzut informațiile și am constatat, pentru prima dată, că se potrivesc. Cînd am ajuns, fetița purta un peignoir diafan și părea frămîntată de ceva.

― Dumnezeu e mort. Te caută poliția. Sînt convinși că numai un existențialist îi putea veni de hac.

― Nu, frumoaso! Tu l-ai ucis.

― Aiurea! Lasă-te de poante, Kaiser.

― Tu ai făcut-o, tu!

― Ce tot îndrugi?

― Tu, frumușico. Nu Heather Butkiss sau Claire Rosenzweig, ci Doctor Ellen Shepherd.

― De unde-mi știi numele?

― Ești profesoară de fizică la Universitatea Bryn Mawr. Cea mai tînără șefă de catedră din istoria colegiului. În vacanța de iarnă, la un bal, te-ai încurcat cu un muzicant de jazz foarte tare băgat în filosofie. Însurat, dar nu-ți păsa. Cîteva nopți împreună și ai crezut că e marea iubire. N-a ținut, pentru că cineva și-a vîrît coada între voi: Dumnezeu! Vezi, frumoaso, el credea sau voia să creadă. Dar tu, cu mintea ta drăgălașă și științific organizată, pretindeai o certitudine absolută.

― Nu, Kaiser. Îți jur.

― Ai lansat zvonul că studiezi filosofia. Era un pretext ca să poți scăpa de unele obstacole. Te-ai descurcat destul de ușor cu Socrate; dar s-a băgat Descartes, așa că l-ai folosit pe Spinoza ca să te descotorosești și de Descartes și, fiindcă nici Kant nu se lăsa manevrat de tine, l-ai eliminat și pe el.

― Vorbești tîmpenii, Kaiser!

― L-ai făcut praf pe Leibnitz, dar nu te-ai potolit, fiindcă știai că dacă mizează cineva pe Pascal ești pierdută, așa că erai nevoită să scapi și de ăsta. Aici însă, frumușico, ai făcut marea eroare încrezîndu-te în Martin Buber. Numai că, drăgălașa mea, ăsta era un tip delicat. Credea în Dumnezeu, așa că a trebuit să scapi și de Dumnezeu.

― Kaiser, ești de-a dreptul nebun!

― Nu, păpușico. Ai simulat panteismul ca să ajungi la El - dacă ar fi existat, și există. Te-a însoțit la serata lui Shelby, ai profitat de o clipă de neatenție a lui Jason și L-ai lichidat.

― Cine dracu sînt Shelby și Jason?

― Parcă mai contează ceva? Viața, oricum, e absurdă.

― Kaiser, spuse ea începînd să tremure, nu cumva ai de gînd să mă torni?

― Ba da, păpușă mică și gingașă. Cînd Ființa Supremă e ucisă, cineva trebuie s-o încurce.

― Kaiser, hai să fugim împreună. Numai noi doi. Ne lăsăm de filosofie. Ne dăm la fund și poate ne apucăm de semantică.

― I'm sorry, baby. Nu ține.

Plîngea. A început să-și desfacă nasturii și bretelele și m-am pomenit cu o Veneră goală-pușcă, al cărei trup părea să-mi spună: ia-mă, sînt a ta. O Veneră care, cu mîna dreaptă mă ciufulea, în timp ce cu stînga își luase revolverul pe care mi-l înfipsese în coastă. Am împușcat-o înainte de a apuca ea să apese pe trăgaci. Arma i-a scăpat din mînă și s-a prăbușit uluită.

― Cum ai putut să faci asta Kaiser?

Era pe ducă, dar am izbutit să-i spun ce aveam pe suflet:

― Manifestarea sistemică a Universului ca idee complexă și reintegrată în sine, în opoziție cu existența înăuntrul sau în afara adevăratei Ființe proprii, este un inerent neant conceptual sau Neantul în relație dialectică cu orice formă abstractă de existență, de moment sau de viitor perpetuu, care nu se supune legilor fizicii sau mișcării sau ideilor legate de non-materie ori de lipsa unei Ființe obiective sau subiectiv perceptibile.

E, desigur, un concept dificil, însă cred că l-a înțeles înainte de a muri.

mai multă Proză satirică de Woody Allen