Noțiune superdezirată

de Tudor Mușatescu

Adîncindu-mă pe latura incognoscibilului aprioric, - din mănunchiul de sentimente, tendințe și idei care reprezintă, - fulgurant – entitatea recrudescenței oricărui eu enigmatic, - am găsit, - cu sadismul lilial al culegătorului de altercații – scînteia efervescentă a marilor căutări, din jocul cărora insul temerar și rebarbativ, se descătușează, pur, cum perla din procreația polivalentă a sensurilor moleculare.

Ireal, spațiul a încălcat, năzdrăvan, parcursurile și geneza eoliană a pasiunilor sensoriale, - escaladînd grimasele filosofice ale ondulației universale – s-a desăvîrșit – interplanetar – în exfolieri hiperbolice la picioarele tale, cum marea, înfiorările-i seismice la picioarele abstracte ale finalității lichide.

Lut, idee, încrîncenare morbidă, pe culmile cizelate de crepuscul ale iluziei dinamice, spadă tumultuoasă răsucită potențial în rana floreală a concluziilor precise, cuminecătură miriapodică în pocalul circulației eterne, vrej răsucit, paralel, pe coapsa caldă a marilor inadvertențe, - gîndul acesta s-a îngemănat metaforei și farandola calculelor infinitezimale a subjugat insul, prăbușindu-l fatal în propria-i gestație.

De-aici, platitudinea dezolantă a trezirilor acre, gustul matematic al stelelor troznite în canini, denia sardonică a coardelor învinse, golul apocaliptic al întrebărilor clorotice, chinuite simultan de zădărnicia elegiacă a pasiunilor incidentale.

Au murit lebedele sonore ale parcurilor idealizate în substanța medievală a turnurilor închipuite peste teoreme.

Sîngele inchizițiilor samaritene și-a închegat sigiliul prolific pe lespezile despletirilor savante. Albatroșii avîntului și-au înghițit, precum mucii, alchimia glandelor endocrine și în grandioasa înserare a simetriilor anulate a sunat, implacabil, angelusul ispășirii vetuste.

De ce trupul tău își tîrăște căprioarele decadente în luminișul turbure al așteptărilor panempirice? De ce apa trăirilor stelare, îneacă, oblu, cirezile ochilor tăi? Unde sînt mîinile tale să lingă sarea dulce, vițeii buzelor mele? Adu-mi iezii de fildeș ai surîsului tău lunar, și menuetul buzelor mele le va încălzi copitele, în noaptea celei de a patra dimensiuni, precum dogoarea balaurului septentrional, ghețurile calde ale fanteziei imemoriale. Au sunat tălăngile la gîtul dorințelor și melcii sînilor tăi își așteaptă țipătul secerișului. Adu-mi clăile șoldurilor pline și zbaterile potîrnichilor din tălpile tale.

Vino! Cum fumul gheenelor paranoice, cum mitul șaradelor desprinse din templul tuturor Walpurgiilor, cum planta spre insul solar, cum șerpii spre gîtul dervișilor mei.

Vino! Beduin înnoptat în irizarea Gangelui mistic, peste punțile translucide ale rațiunei pure îmi voi îneca eprubetele în Sahara dăruirii tale și mă voi descompune – piatră de hotare noi – în nisipul polar al dunelor risipirii tale.

Îți sărut livezile mîinilor,

Camil Rodie

P.S. Telefonează la birou 3 32 27 dacă vii.

mai multă Proză satirică de Tudor Mușatescu