Afacere în stil mare

de Stephen Leacock

Pe vremuri, sînt ani de-atunci, am cunoscut la Toronto un tînăr cu totul remarcabil, numit Robinson. Avea ceva pregătire în metalurgie și tocmai era în căutare de lucru.

Într-o zi l-am întîlnit foarte grăbit, cu o valiză în mînă.

— Încotro? l-am întrebat.

— Plec în Anglia, mi-a răspuns. O firmă din Liverpool a dat anunț că are nevoie de un agent în Canada, iar eu mă duc să solicit postul.

— N-ar fi mai bine să le scrii?

— Păi tocmai asta este, chicoti Robinson; toți ceilalți o vor face în scris. Eu în schimb mă voi prezenta personal și voi ajunge în același timp ori chiar înaintea scrisorilor. Pe cine să aleagă, dacă nu pe cel aflat la fața locului? Mai mult ca sigur că voi căpăta slujba.

Avea perfectă dreptate. S-a dus la Liverpool, de unde a revenit peste două săptămîni îmbrăcat englezește și cu un salariu gras.

Mă feresc totuși să recomand istorioara asta prietenilor. De fapt nici nu trebuie povestită la întîmplare; se poate dovedi periculoasă.

Mi-amintesc că i-am spus-o odată unui tînăr pe nume Tomlinson care-și pierduse slujba. Avea un cap cît o baniță și fața i se lungise ca o zi de post. Pierduse trei slujbe la o bancă și două ca agent de bursă, dar știa meserie și cel puțin aparențele îl recomandau a fi om bun.

I-am povestit despre Robinson așa, ca să-i mai dau curaj, iar el a rămas foarte impresionat.

— I-auzi, grozavă chestie, așa-i? repeta el întruna. Așa făcea întotdeauna, căci nu prea avea darul vorbirii.

La puțin timp după aceea, l-am întîlnit pe stradă cu o valiză în mînă.

— Unde pleci? l-am întrebat.

— În Mexic, mi-a zis el. Am citit că au nevoie de un casier canadian la o bancă din Tuscapulco. Le-am trimis scrisorile de recomandare și-acum le voi urma în persoană. Într-o chestie ca asta, elementul personal e totul.

Și Tomlinson plecă în Mexic. A călătorit pe mare pînă la Mexico City, iar de acolo cu o caravană de catîri ce transporta mărfuri la Tuscapulco! Scrisorile de recomandare, expediate prin poștă, călătoriră pe uscat, ajungînd la destinație cu două zile înaintea lui.

Ajuns la Tuscapulco, Tomlinson se duse la bancă și vorbi cu asociatul mai tînăr al directorului, spunîndu-i pentru ce venise.

— Îmi pare nespus de rău, zise acesta. Mă tem că postul tocmai s-a ocupat. Intră apoi în biroul alăturat, pentru a vorbi cu directorul.

— Privitor la postul de casier pentru care doreați un canadian, întrebă el, nu spuneați că aveți deja un om?

— Da, îi răspunse directorul, un tînăr excepțional din Toronto, îl cheamă Tomlinson, am aici scrisorile lui de recomandare - un băiat clasa întîi. I-am telegrafiat să vină numaidecît, pe cheltuiala noastră, iar noi îi vom păstra slujba zece zile.

— Dincolo așteaptă un tînăr care solicită postul.

— Dincolo? exclamă directorul. Cum a ajuns aici?

— A venit azi dimineață cu caravana de catîri; zice că se pricepe și dorește să fie angajat.

— Cum arată? întrebă directorul.

Asociatul clătină din cap.

— Destul de prăfuit, spuse el; are o mutră cam dubioasă.

— Vechea poveste, murmură directorul. Ciudat cum se vîntură pe-aici indivizii ăștia, nu-i așa? Clocește gînduri necurate, mi-nchipui. Zice că se pricepe cum merg treburile într-o bancă, hai? Cred că se pricepe prea bine pentru gustul meu. Nu, nu, continuă el, lovind în hîrtiile ce zăceau în fața lui pe masă, acum că am pus mîna pe un om a-ntîia ca Tomlinson, să rămînem la el. Putem foarte bine aștepta zece zile, iar costul călătoriei e o bagatelă pentru banca noastră dacă pui în balanță avantajul de a ne cîștiga un funcționar de calibrul lui Tomlinson. Și apropo, ai putea să-i telefonezi șefului poliției cu rugămintea de a se îngriji ca vagabondul ăsta să părăsească orașul de îndată.

Așa încît șeful poliției îl închise pe Tomlinson în colivie și-apoi îl expedie la Mexico City sub pază. Cînd scăpă din mîinile poliției, era atît de epuizat, încît îi trebuiră patru luni ca să se întoarcă la Toronto. Cînd ajunse acolo, postul din Mexic era de mult ocupat.

mai multă Proză satirică de Stephen Leacock