Povestea unui poloboc

de Jonathan Swift

[fragmente]

Precuvîntarea autorului

(...)

Cititorul dornic de a pătrunde mai adînc în înțelegerea gîndurilor unui scriitor are datoria de a se pune pe sine în împrejurările și situația în care se va fi aflat autorul în clipa cînd scria pasagiile mai însemnate ce i-au izvorît din pană: astfel se va înfăptui o împerechere în dreaptă cumpănă a ideilor împărtășite de scriitor și de cititorul său. Or, spre a da o mînă de ajutor osîrduitorului cititor în înțelegerea unei trebi atît de gingașe, îi voi mărturisi aici în cîteva cuvinte, că cele mai istețe bucăți din acest tratat al meu au fost izvodite pe cînd stam în vîrful patului, într-o mansardă; din pricini bine cunoscute mie însumi, mi s-a întîmplat uneori să socotesc nimerit a da imbold izvodirii folosind pintenul foamei. De altfel, în general vorbind, aș putea spune că întreaga operă a fost începută, dusă mai departe și încheiată în împrejurările unui prelung tratament doftoricesc și a unei mari lipse de parale. Așa încît, e cazul s-o spun aici, părerea mea e că cinstitului cititor îi va fi totuși cam greu să țină pasul cu mine într-o sumedenie de pasagii, de altfel pline de istețime, ale acestui tratat, de nu va binevoi să se regăsească dinainte luînd aminte la îndrumările ce i le împărtășesc acum.

(...)

Într-o zi, un pehlivan adunase împrejuru-i gloată mare în oborul numit Leicester Fields. În mulțime se afla și un grăsan butucănos care, înăbușit subt teascul viu, era mai-mai să-și dea sufletul în cumplita strînsoare, strigînd într-una: "Doamne, Dumnezeule ce gloată nesuferită se înghesuie peste mine! Oameni buni, lăsați-mă oleacă să răsuflu; Doamne, iartă-mă, dar cine naiba a mai adunat și jigodiile astea peste mine: lua-v-ar dracu să vă ia, cu înghesuiala voastră cu tot! Fii bun, frate dragă, și trage-ți cotul mai la o parte". În cele din urmă, un țesător care se nimerise chiar alături, nu-și mai putu ține gura. "Mînca-te-ar ciuma să te mănînce de îmbuibat neisprăvit ce ești; cine dracu umflă gloata asta dacă nu tu cu burta ta? Ce naiba, nu vezi că ții loc cît cinci? Ce, n-avem dreptul să vedem toți la fel? Mai dă jos osînza de pe mata, lua-te-ar dracu, și-o să vezi c-o să încapi atunci împreună cu toată lumea".

(...)

Predoslovie

Oricine nutrește ambiția de a se face auzit în mijlocul unei mulțimi e dator să se înghesuie și să dea din coate, să îmbrîncească și să-și croiască loc opintindu-se în sus din răsputeri, pînă ce ajunge într-un sfîrșit să se înalțe, cu un cap măcar, deasupra tuturora. Or, răzbătînd astfel, prin înghesuieli oricît de strîmte, ne dăm foarte bine seama de faptul că peste creștete găsești întotdeauna loc berechet, dar treaba e cum s-ajungi acolo, acesta fiind de fapt lucrul mai anevoios de îndeplinit; căci al naibii de greu e să scapi din strînsoarea gloatei:

evadare ad auras,

Hoc opus, hic labor est

Vergiliu

(Spre a scăpa către văzduhul lin,

Nevoie e să treci prin vai și chin)

Tocmai de aceea filosofii dintotdeauna și-au croit calea ridicînd în văzduh felurite zidiri: dar indiferent de înfăptuirile și faima cucerite de asemenea structuri în trecut, uneori păstrate și pînă în zilele noastre - și de aici nu exclud nici locașul din nuiele al lui Socrate, atîrnat pe sus, spre înlesnirea contemplației (Vezi Norii lui Aristofan) - eu unul, să fie cu iertare, socot că au fost totuși la mijloc și două însemnate neajunsuri. Întîi, că temeliile erau îndeobște înălțate mult prea sus, ieșind așadar din raza ochiului, ba chiar și din auzul ascultătorilor. În al doilea rînd, că materialul folosit fiind foarte șubred, zidirile acestea au avut mult de suferit de pe urma vitregiei vînturilor, mai cu seamă în ținuturile de miazănoapte.

Iată de ce sînt de părere că în vederea unei bune îndrumări a aceste întreprinderi, altminteri de toată lauda, rămîn îndeobște trei metoduri; înțelepciunea înaintașilor noștri fiind cît se poate de luminată întru a da imbold minților cutezătoare, s-au născocit și trei mașinării din lemn, folositoare oratorilor dornici să cuvînte mult și fără de oprire. Acestea sînt amvonul, scara și podul din scînduri al pehlivanilor itinerați. Căci, în privința baroului, deși bara tribunalelor, alcătuită tot din lemn, e hărăzită aceleiași ținte, nu-i putem, din păcate, face cinstea de a o număra în rînd cu celelalte trei datorită treptei joase pe care se află cuvîntul rostit de-acolo, veșnic supus întreruperilor, venind ba dintr-o parte, ba din dintr-alta. Tot așa nici jețul judecătoresc, deși înălțat ceva mai sus, nu poate fi socotit mai mult de ceea ce este, indiferent ce ar încerca să dovedească cei ce-i iau apărarea. Căci dacă vor avea bunăvoința de a cerceta cu luare-aminte obîrșia acestui scaun, precum și împrejurările lăturalnice legate de aceasta, curînd își vor da seama că practica zilelor noastre adeverește întocmai așezămîntul de la început, pînă și din punct de vedere etimologic, cuvîntul de unde vine desemnînd literalmente, în limba feniciană, un lucru de o deosebită însemnătate, anume, un loc pentru dormit; cu toate că accepția curentă e cea de jeț bine căptușit și moale, menit a asigura odihna mădularelor bătrîne și măcinate de podagră: senes ut in otia tuta recedant. (Ca bătrînii să-și aibă lăcașurile de odihnă netulburată)

Căci soarta ar fi fost nedreaptă să nu lase această măruntă răsplată, întrucît, mai înainte, pe cînd ei puteau cuvînta ceasuri în șir, ascultătorii lor piroteau; după cum acum ei sînt cei ce pot dormi liniștiți, în timp ce alții vorbesc.

Dar chiar de n-ar fi vreun alt argument convingător, spre a șterge jețul judecătoresc și bara advocaților din rîndul uneltelor ce folosesc oratoriei, ar rămîne faptul că, admițîndu-le, am da peste cap numărul pe care, de la bun început, am luat hotărîrea neclintită de a nu-l știrbi prin vreun adaos; urmînd întru aceasta pilda plină de înțelepciune a multor alți gînditori și învățați de vază, a căror iscusință de căpetenie, în privința distincțiilor, a fost aceea de a se lega pătimaș de cîte un număr mistic, înzestrat în așa măsură de închipuirea lor cu însușiri dumnezeiești, încît au ajuns să constrîngă bunul-simț, să-i afle tipare cu de-a sila prin mai toate colțurile firii, tăind, adăugînd și potrivind la fiecare gen și specie după nevoile cifrei, ici împreunînd cu otuzbirul, colo despărțind dintr-un condei fără nici o grijă. Dar iată că, între toate celelalte, numărul adînc de TREI e cel ce mi-a întraripat cel mai mult cugetarea, prilejuindu-mi întruna negrăite desfătări ale minții. Un eseu panegiristic de-al meu, tratînd despre această cifră, se află chiar acum sub teasc, urmînd a vedea lumina tiparului rîndul viitor; în această lucrare, cu ajutorul celor mai convingătoare argumente, nu numai că am reușit a aduna subt stindardul lui TREI numărul simțurilor și al tuturor elementelor, dar, mai mult decît atît, am izbutit să readun o mulțime de dezertori pripășiți pe la ceilalți doi rivali de vază, anume ȘAPTE și NOUĂ, ce se ziceau a fi osiile lumii. (Se presupune că numerele șapte și nouă ar fi avut putere înnăscută și fatală în sinea lor, mai cu seamă la socotitul anilor vieții - din Cartea rătăcirilor mai des răspîndite, de More - B.)

Cu vrednicie și ca treaptă, iată deci că prima unealtă folosind oratoriei este amvonul. Avem amvoane fel de fel pe insula noastră; eu unul nu prețuiesc însă decît pe cele făcute din scînduri de Sylva Caledonia (Scoția), căci e singurul lemn potrivit cu clima țării acesteia. El se cade să fie mîncat de carii, fiind astfel mai nimerit atît pentru propagarea sunetului cît și din alte pricini ce vor fi pomenite rînd pe rînd. După mine, ca formă și mărime, cele mai desăvîrșite amvoane sînt cele foarte strîmte și fără multe dichisuri; iar mai presus de toate, cele fără baldachin (căci, potrivit unei pravili străvechi, amvonul se cuvine să fie singurul vas descoperit al oricărei adunări, firește, dacă-i întrebuințat cum trebuie): așadar, prin faptul asemănării cu un stîlp, acest fel de amvon va avea o adîncă înrîurire asupra urechilor ascultătorilor.

De scări nu e nevoie să mai spun nimic: chiar străinii au băgat de seamă, spre cinstea neamului nostru, că, în privința înțelegerii și aplicării acestora, sîntem fără de pereche între toate țările pămîntului. Însă Urcătorii noștri oratori nu se mulțumesc să-și cucerească doar ascultătorii, prin felul plăcut de-a cuvînta, ci și întreaga lume, prin tipărirea grabnică a tuturor cuvintelor rostite; acest fapt e, după mine, cea mai de preț comoară a elocinței noastre britanice, și sînt informat că librarul și cetățeanul de ispravă, care-i Mr. John Dutton, a și alcătuit cu multă grijă și osîrdie o culegere de cuvîntări în douăsprezece tomuri in-folio, ilustrate cu gravuri, urmînd a ieși de sub teasc în foarte scurtă vreme. Este o lucrare cît se poate de îngrijită și folositoare, întru totul vrednică de priceperea dînsului. (Mr. John Dutton, un librar falit. Și-a publicat amintirile sub titlul Rătăcirile vieții, unde găsim zugrăvit pe fiecare librar, editor, papetar și tipograf din Londra; la urmă apar și 17 legători.)

Ultima mașinărie folositoare oratoriei e podul de scînduri al pehlivanilor de la răscruci (Estradele scamatorilor, ai căror oratori sînt hărăziți, după autor, fie furcilor, fie întrunirilor deșuchiate), îndeobște ridicat cu multă chibzuință sub Iore pluvio, in triviis et quadriviis (La loc deschis și în cea mai pestriță forfotă a gloatei). De fapt aceasta e școala și răsadnița celorlalte două, pomenite adineaori, oratorii îndreptîndu-se fie spre una, fie spre cealaltă, după cum sînt aplecările firești ale fiecăruia; dar între ele trei, legăturile sînt bine statorite și neîntrerupte. Înțelegem cît se poate de limpede din toate acestea că, pentru a te bucura de atenția mulțimii, e neapărată trebuință de a avea în spațiu o poziție ridicată. Dar dacă faptul în sine e îndeobște recunoscut de mai toată lumea, în legătură cu cauza din care izvorăște, părerile rămîn împărțite; iar mie mi se pare că foarte puțini sînt cei dintre filosofi care au nimerit o explicație firească și adevărată a acestui fenomen. Dovada celei mai bine gîndite și adînci pătrunderi o aflăm, după părerea mea, în explicația următoare: aerul, fiind un element greu, potrivit sistemei lui Epicur (vezi Lucretius, cartea 2), se află necontenit tras în jos, și cu atît mai vîrtos se întîmplă lucrul acesta cînd îl aflăm cuprins și înghesuit în învelișul cuvintelor; acestea sînt la rîndul lor elemente cu miez și cu greutate, așa cum reiese foarte limpede din faptul adîncilor impresii pe care ni le fac și ni le lasă; iată de ce, cuvintelor trebuie să li se dea drumul de la o înălțime potrivită, căci altminteri, din două una, ori nu-și vor atinge ținta, ori nu vor reuși să cadă îndeajuns de puternic.

Corpoream quaque enim vocem constare fatendum est

Et sonitum, quoniam possunt impellere sensus

Lucretius, lib. 4

(Mărturisim că glasul însuși este corp,

căci simțurile trupului le stîrnește)

Sînt cu atît mai dispus să împărtășesc această părere cu cît, în nenumărate adunări mi-am putut da seama cu ochii mei cum natura însăși a deprins pe ascultători să stea cu gurile întredeschise, înălțate pe o linie paralelă cu orizontul, așa încît să fie intersectate de o perpendiculară trecînd dinspre zenit spre un punct situat în centrul globului pămîntesc. Dacă ascultătorii alcătuiesc o adunare compactă, acestă poziție dă într-adevăr tuturora posibilitatea de a lua cu sine acasă cîte o parte din cuvîntare, din care nu se pierde astfel decît foarte puțin, sau chiar nimica.

Trebuie să vă spun că în această privință, un lucru și mai grăitor se poate vedea din felul cum sînt gîndite și alcătuite teatrele noastre moderne. Într-adevăr, sala se așterne la picioarele scenei, respectînd deci întru totul principiul pomenit mai sus, așa fel ca orice lucru cu greutate rostit de pe scenă, din plumb orin din aur, să poată cădea de-a dreptul în fălcile anumitor critici - cred că așa li se spune - cari stau cu gurile căscate gata să înfulece orice. Apoi, vedem că lojele sînt rînduite de jur împrejur, la aceeași înălțime cu scena, din respect, de bună seamă, față de coconițe; căci s-a observat că însemnatele sclipiri de inteligență cheltuite în ațîțarea și învolburarea sîngelui din trupuri acapără îndeobște la un singur nivel, și mereu în cerc închis. În privința patimilor nechezătoare și găselnițelor ieftine, acestea fiind purtate lin în sus, datorită micii lor greutăți, ajung într-o zonă mijlocie de care se prind înghețate precum chiciura, prin mijlocirea înțelegerii reci a celor de prin părțile locului. Fanfaronada și bufoneria, sprintene și ușoare precum fulgul, se înalță falnic spre tării și firește că s-ar pierde sub acoperiș, dacă arhitectul, om cu scaun la cap, n-ar fi prevăzut cu multă înțelepciune și un al patrulea loc, numit galeria de doisprezece penny, - cat de pripas al unora pregătiți în orice clipă a le prinde din zbor cu ahtiere.

Dar schema fizico-logică a recipienților ori mașinăriilor oratorice cuprinde totodată și un însemnat mister; nefiind de fapt decît un arhetip, semn, emblemă, umbră și simbol, prin analogie, al marei obști scriitoricești și a metodurilor prin cari li se cade condeierilor a se înălța pe ei înșiși mai presus de gloata cea de rînd. Astfel prin amvon se subînțeleg scrierile sfinților moderni ai Marii Britanii, lucrări spiritualizate și lămurite de toată drojdia și zgurile greșitei înțelegeri a simțurilor omenești. După cum spuneam, e clădit din scînduri mîncate de carii; asta din două motive: întîi pentru că lemnul putred dă lumină în întuneric; doi, pentru că viermii îi umplu toate găurile; acesta e un semn cu două înțelesuri, privind cele două însușiri de căpetenie ale oricărui orator, precum și îndoita soartă ce-i așteaptă opera.

Scara e un simbol potrivit al izvodirilor și al poeziei - două elemente cărora un număr atît de mare de scriitori de vază le datorează faima lor. Al izvodirilor, căci ... (hiatus in MS. Se suține aci că ar fi o lipsă de manuscris; lucrul acesta se întîmplă destul de des la autorul nostru atunci cînd își dă seama că nu poate spune nimic vrednic de ochiul cititorului, sau cînd n-are de gînd să intre în subiect, sau cînd e vorba de un lucru de mică însemnătate; uneori, poate și spre a-l distra puțin pe cititor, sau, încă din vreo intenție satirică. - H. Asta-i părerea unui comentator mai vechi; de fapt este limpede că locul a fost lăsat alb pentru a da a înțelege că este primejdios să zugrăveșri dezvoltarea duhului de dezlînare pînă la urmările dezlănțuite aci - S.)... Al poeziei, întrucît, oratorii acesteia au obiceiul perorării cu cîntec; și pentru că urcînd treptele una cîte una, soarta ce-i așteaptă e răsturnarea, mai înainte de a fi ajuns să se apropie de vîrf; de asemeni, pentru că reprezintă o slujbă dobîndită prin transfer de proprietate și prin confundarea lui meum cu tuum.

Podul pehlivanilor adăpostește creații menite să desfete și să placă muritorilor de rînd; ca de pildă: De doi bani mintea cea de pe urmă, Caraghioslîcurile din Westminster, Snoave și taclale, Șugubățul fără de pereche, și altele ca acestea; prin ele condeierii ce țin de ori scriu pentru Grub Street (Uliță londoneză din secolul lui Swift unde locuiau, îndeobște prin mansarde, mulți condeieri și scriitori mărunți) au reușit cu măreție să izbîndească în vremea din urmă peste Timp: i-au retezat din foarfece aripele, tăiat unghiile, făcut dinții lună, întors pe dos clepsidra, bontit ascuțișul coasei, și scos din tălpi piroanele. Tratatul de față am cutezat să-l pun sub oblăduirea breslei dînșilor, căci mi s-a făcut de curînd cinstea de a fi primit în rîndurile măritei lor frății.

(...)

Povestea celor trei frați

(...)

Trebuie neapărat să mai pomenesc aci despre un proiect de-al măritului Petru, un lucru cu totul nemaipomenit ce i-a scos la iveală din plin ascuțișul și adîncimea minții lui izvoditoare. Ori de cîte ori era vorba ca vreun cioflengar întemnițat la Newgate să fie osîndit la spînzurătoare, Petru se înființa făgăduindu-i iertarea de pedeapsă în schimbul unei anumite sume de bani; după ce nefericitul mișel făcea pe dracu în patru spre a face rost de parale și i le înmîna, măria sa îi trimitea în schimb un petec de hîrtie sunînd în chipul următor:

"Către toți primarii, temnicerii, poterașii, ipistații, gîzii, ș.a. Avînd în vedere că, după cîte sîntem încunoștiințați, A.B. se află în mîna domniilor voastre - sau a unora dintre domniile voastre - subt osîndă de moarte. Am poruncit și poruncim prin această carte să sloboziți pe sus-pomenitul întemnițat ca să-și poată vedea de drum spre locul său de baștină, și asta chiar dacă a fost osîndit pentru omucidere, sodomie, siluire, sacrilegiu, incest, trădare, blasfemie, ș.a. Drept pentru care, aceste rînduri să vă fie chezășie; iar de nu veți da ascultare să vă ia mama dracului cu neamul vostru cu tot, pe toată vecinicia. Vă dorim așadar din toată inima la bună vedere.

Smerita slugă a slugilor domniilor voastre, Petru împărat"

Iar nefericiții, dînd crezare celor de mai sus, își pierdeau atît viața cît și banii.

(...)

Într-o zi prînzind în oraș la un sfetnic municipal, Petru avu prilejul să-l audă pe acesta îndrugînd niște laude cu privire la mușchiul de vită din tingire. "Carnea de vită" cuvînta înțeleptul dregător, "este pe drept cuvînt regina tututror bucatelor; într-însa se află cuprinsă și potîrnichea, și prepelița, și vînatul mare, și fazanul și pudinca cu perje, și gogoșii cu smîntînă". Venind Petru acasă, se simți îndatorat a găti acestă învățătură pentru întrebuințări mai largi: din lipsă de carne de vită, o aplică deci la codrul lui de pîine neagră.

"Pîinea, frați iubiți", zise el, "este toiagul vieții, în pîine se cuprinde inclusiv cvintesența cărnii de vacă, de oaie, de vițel, a vînatului, a potîrnichei, așijderi a budincii cu perje și a gogoșilor cu smîntînă, și, ca să nu lăsăm nimic pe dinafară, în pîine se mai află și cuvenita măsură de apă, a cărei lipsă de gust e însă îndreptată de drojdia mulțumită căreia devine o licoare sănătoasă și plină de fermenți, răspîndită în tot codrul de pîine."

În virtutea acestor concluzii, a doua zi codrul de pîine neagră fu adus la masă cu tot alaiul cuvenit unui ospăț sărbătoresc.

"Apropiați-vă fraților", îi agrăi Petru, înfruptați-vă fără grijă: iată o carne de miel foarte bună; sau țineți talgerul, să vă dau eu cîte o bucată fiecăruia."

și uite așa, mînuind cuțitul și furculița din mișcări măsurate, tăie două hăltoace de pîine și le întinse fraților săi pe farfurii. Cel mai în vîrstă nedîndu-și seama îndată de ce se petrecea acolo, se porni politicos să pună întrebări ca să lămurescă misterul.

"Măria ta", începu el, "cu voia matale, dar mi se pare că trebuie să fie pe undeva o greșeală".

"Poftim", răspunse Peru, "nu că asta-i bună: ia să auzim ce glumă-ți mai colcăie în cap".

"Nici un fel de glumă, Măria ta; atîta că, dacă nu mă-nșel, mi se pare c-am auzit adineaori o vorbă despre miel, și tare-aș fi bucuros, Măria ta, să-l văd și eu cum arată".

"Ce tot îndrugi", i-o reteză Petru, "nu pricep ce vrei să spui".

La care cel mai mic, gîndind cu cale să lămurească lucrurile, zise la rîndul său:

"Măria ta, pesemne că fratelui i-o fi foame, și e nerăbdător să se înfrupte din mielul ce l-ai făgăduit pentru masă".

"Să fie cu iertare", zise Petru, "arătați-mi și mie ce doriți; sau ați înnebunit amîndoi, sau vă întreceți cu gluma fără să fi primit încuviințarea mea; dacă nu-ți place halca din farfurie îți pot tăia alta dar nu prea văd de ce, căci ți-am dat o pulpă de toată frumusețea".

"Adică cum", reluă cel dintîi, "vrei să spui că asta ar fi pulpa mielului?"

"Știi ce", i-o reteză Petru, "ia mănîncă-ți mîncarea din talger și încetează te rog cu obrăznicia că n-am chef de hazul dumitale acum"; dar cel agrăit nu mai putu răbda, și-și ieși din fire văzînd atîta seriozitate zugrăvită pe fața fratelui său mai mare:

"Pentru numele Domnului, ce naiba măria ta, cu ochii, cu degetele, cu dinții și cu nasul nu pot simți și vedea decît o coajă de pîine". La care cel de-al doilea adaugă:

"În viața mea n-am văzut o halcă de miel mai asemănătoare cu o felie de pîine de doisprezece penny."

"Domnilor", urlă Petru oțărît la culme, "sînteți niște orbi, căpățînoși, tîmpiți și îndărătnici, și ca să vă conving, nu-mi mai rămîne decît să vă dau argumentul hotărîtor: în numele Domnului, aceasta este carne de miel curată, proaspătă și bună, ca orice carne de miel din oborul Leadenhall; duceți-vă amîndoi la dracu pe toți vecii, dacă îndrăzniți să credeți că-i altceva!"

O dovadă atît de tunătoare nu mai lăsa loc pentru vreo obiecție; cei doi necredincioși începură deci să caute s-o dreagă cumva, și cît mai iute.

"Da, într-adevăr", reluă cel dintîi, "dacă stau să mă gîndesc mai bine..."

"Păi sigur" se înfipse celălalt, tăindu-i vorba, "Acum că stau să cuget mai adînc, măria-ta ai fără doar și poate dreptate".

"Foarte bine", zise Petru; "ia hai băiete, umple-mi stacana cu vin dintr-acesta roșu; să trăiți scumpii mei, beau în sănătatea vostră". Încîntați de a-l vedea așa de repede potolit, cei doi frați îi întoarseră cuviincioși urarea, adăugînd că le-ar face plăcere să închine și ei în sănătatea măriei sale. "Cum de nu", răspunse Petru; "doar nu sînt eu omul să vă tăgăduiesc împlinirea unei dorinți cuminte: un păhărel de vin sorbit cu cumpătare aduce înviorare; poftim pentru fiecare; e vin curat din viță de soi, nu poșircă din butoiul cîrciumarului".

Și spunînd acestea le întinse alte două coji de pîine, sfătuindu-i să le bea fără grijă, căci n-avea cum să le facă nici un rău. Cei doi frați urmară tipicul potrivit unor atari împrejurări spinoase, zăbovind întîi cîteva clipe și plimbîndu-și privirile ba la măritul Petru, ba la ei înșiși: iar apoi dîndu-și seama cam cum urma să meargă treaba, se hotărîră să n-o ia de la capăt cu o nouă gîlceavă, ci să-l lase pe fratele lor mai mare să-și facă cheful; căci se părea că-l apucase, și argumentele ori explicațiile n-ar fi avut nici un rost, decît de a-l face de o sută de ori mai năbădăios decît se arătase.

(...)

mai multă Proză satirică de Jonathan Swift