Cîntece naive
Mic tratat despre plăcerea de a bea bostani ca mierea
Balada crinilor care şi-au scris frumos
Mierea lumii
Închisă într-un crin mi-e viața,
Mîinile-mi tremură-n parfum,
Luminile îmi taie fața.
Vai, nu mai știu nici cînd, nici cum
M-a prins în ghearele lui calde
Un fluture crepuscular.
Alături mie, copilandre
Torc mierea lumii din mărar,
Funii sfințite leagă timpul
De păpădii, roua-i țigaie.
Îngeri gigantici țin cu schimbul
Deasupra-mi jerbe de văpaie!
Mic tratat despre plăcerea de a bea bostani ca mierea
La capătul unui burlan
Se pune cel mai dens bostan
Şi-n orele de după-masă
Se suie răvăşit pe casă
Şi se suspină prin burlan
Tot mai adînc, mai diafan,
Şi-atunci bostanul, din solid,
Devine luminos lichid
Evaporîndu-se prin tub
Într-un incub şi un sucub
Ce te invită, trişti, la dans
Pe ţiglele cu fin balans,
În timp ce iarăşi sub burlan
Se solidific-un bostan.
Viața la țară
Nu trebuie, iubito, să te miri
Că geamurile-s roase de zefiri
Și nici că din dulapuri cu răsfrîngeri,
Paharele lovesc geloase-n îngeri.
Iar apa dintr-un crin de-o scoți cu cana
Nu te mîhni cînd ți se-ntoarce geana
Pîrlită de parfum, ci-n timp ce-ți scriu
Pune la copt dovleac portocaliu.
Apoi, ca să vînez melci de aprile
Și rîme roz, dă-mi flinta cu fitile.
Și pantalonul de poet, bufant,
Calcă-l solemnă cu un diamant.
Cîntec naiv
Un pește mic și foarte trist
Din heleșteul contelui
S-a-ndrăgostit de-un ametist
De la inelul contelui
Și-ntr-o caleașcă a sosit
Să ceară mîna contelui
Dar refuzat și-adînc jignit
Muri sub ochii contelui
Atunci un falnic servitor
Din ordinele contelui
Îl prepară cu cimbrișor
Pentru motanul contelui.
Povestea cavalerului cu brici
Trăia într-un castel, pe Rin,
Un cavaler ce din capriciu,
Gustînd bobițe din ciorchin,
Tăia șopîrle cu briciul
Și-apoi le prepara în sos
De leuștean și portocale
Și preasupușilor, voios,
Le da în de-alabastru oale.
Și azi așa și mîine-așa
Pînă ce-o slujnică fecioară
Rămase din mîncare grea
Și se-aruncă în scoc la moară.
Iar castelanul nostru-amar
Visă de-atunci întreaga-i viață
Șopîrle cu sîni albi și mari
Strîngînd copile dulci în brață…
Cîntec naiv II
Să ne iubim în pălării de fetru,
În solnițe cu fluturi moi, sub masă
Pe pătrunjei și țelini ca finetul,
Lîngă oglinzi cu căptușeala groasă.
Iar seara, durdulii și-n pielea goală,
Scăpați de haine ca de o tortură,
Să facem baie într-o portocală
Coaptă de-amor, cu vorbe dulci în gură.
Faun
Crescut de nimfe pîn' la treisprezece ani
În parfumate scorburi de platani
Și din ulcior hrănit cu sucul dulce
Ce în Arcadia din vaci se mulge,
Am ajutat un timp melcii la treabă
Cărînd cu sîrg roua și bruma-n roabă
Și am umflat pe-ascuns cu țeava mărul
Fără să afle zeii adevărul.
Elegie
Copilă dulce, rîma trece,
Drugii de rouă se topesc,
Un fluture cu burta rece
Plutește-n ceaiu-mi chinezesc.
În burg din zidurile calde
Picură-ncet cuie de fier,
Șopîrlele înghit smaralde-
Le domnului bijutier.
Și iarăși sufletul ni-l pierde,
Pe străzi întortocheate lin,
O balama pictată-n verde
Și care scîrțîie-a destin.
Idilă
E-atîta liniște și-atîta nemurire
În pietrele ce nu știu să respire.
Boii se-adună galbeni lîngă apă
Și se gîndesc de unde s-o înceapă.
Măgarii cresc uimiți și cruzi din rouă
Să vadă cum țestoasele se ouă.
Vacile cad trîntite de ugerele lor
Nemulse, și cu ochii limpezi mor.
Fluturele capital
Aștept din partea verii
Un flutur capital
Cu aripile-n flăcări
Și proaspăt iz de cal
Să-mi bată dulce-n țiglă
La ora anumită!
O, l-aș hrăni din cratiți
De fragi încinși pe plită
Și nu i-aș strînge frîul
Nici șeaua, ci amîndoi
Am sta trîntiți pe preșuri
Bînd sticle vechi de-oloi...
Elegie II
Ții minte fluturele-acela trist, din vînt,
Cu două colturi cu mînerele de-argint
Asasinînd grădini și surîzînd?
Îți amintești de o căpșună mare
Ce se ruga de-un înger s-o omoare
Din dragoste, călcînd-o în picioare?
Dar de cișmeaua care, într-o curte,
Trăia-mpreună cu șopîrle scurte
Și moi fără să-i pese de insulte?...
Balada crinilor care şi-au scris frumos
Trăia într-un oraş din miazăzi
Un crin înzăpezit în datorii
Care primea, scrise pe pluş cu lapte,
Scrisori de la alt crin, din miazănoapte;
Oh, pentru cruda lor corespondenţă
Aveau cea mai naivă diligenţă!
Ei îşi tăiau cu zimţii de la timbre
Miresmele-ntre dînşii să le schimbe,
Poştaşi înflăcăraţi, puneau ştampile,
Cîntînd din corn, pe sacii cu pistile,
Plicuri adînci pudra, sculat din zori,
Însuşi directorul caleştilor!!
Dar crinul ce trăia în miazăzi,
Fiind înzăpezit în datorii,
Îi răspundea din ce în ce mai rar
Celuilalt crin ce bea pe-ascuns mărar.
Apoi tăcu de tot. O rouă grea
Strivi parfumul amîndurora.
Şi astfel cei doi crini nu şi-au mai scris,
Poştaşii au murit, poşta s-a-nchis,
Doar uneori mai trece monoton
Prin bulion un vechi poştalion...
Vechi bocet de adult
Casa nu mai are sobă
Nici hainele garderobă.
Fluturi explodaţi în sos
Mi-au întors viaţa pe dos.
Căci nimic nu mă consolă:
Geaba melci umpluţi la rolă,
Geaba îngeri ce-mi perfir
Roua ca pe-un chilipir,
Geaba chiar femeie goală
Şi-n gură cu portocală;
La treizeci şi cinci de ani
Stau şi plîng printre motani.
Elegie III
O, magazii de mărfuri!
O, sfecle vechi de zahăr!
Sînt ștampilat de îngeri,
Nu pot să mă mai apăr.
În săli de așteptare
Cu miros de harbuz
Beau iar dulci decilitri
De-amurg și fac abuz
Cu timbre dăruite
De factorul poștal,
Și-ador cîntarul gării
Și-aromele de cal,
Și-ascult traverse calde
Sub linii spunînd: ah!
Și scriu scrisori naive
Pe benzi de telegraf
Cu chimicul, în gură
Muiat, ca la-nceput.
Mi-e sufletul biletul
Pentr-un marfar pierdut.
Ultima elegie
A fost un timp cînd vă spuneam şi vouă
Umila mea părere despre rouă
Şi chiar purtam, topită-n fragi, pe scuturi
Umila mea părere despre fluturi,
Iar uneori v-a speriat puţin
Umila mea părere despre crini
Şi parcă şi acum pluteşte-n burg
Umila mea părere despre-amurg...
Ultima baladă
Singur, în lumina albă,
Sprijinitu-m-am de-o nalbă
Fericit că pot s-aştept
Fluturii să-mi intre-n piept
Şi am stat pînă-n amurg
Privind îngerii cum curg
Peste un perete blînd,
Lîngă nalbă-ngenunchind.
Iar apoi, cînd s-a-nnoptat,
Am rupt nalba şi-am plecat
Şi nimeni nu mai ştiù
De-atunci de trăiesc sau nu...
Trăiesc la barieră
Trăiesc la barieră
Mari fluturi ce disperă
Că nu mai pot să treacă
La noi din lumea greacă.
Ci țipă-acolo singuri
Pînă ce morți de friguri
Sînt îngropați sub șine,
Printre traverse line,
Pe unde trec marfare
Cu scînduri răpitoare
Și-s palide cantoane
Muiate-n bulioane...
