Cura de vulgaritate

de Ion Băieșu

Domițian Ciceu, tînăr doctorand în științe, persoană cu desăvîrșire intelectuală, cu o comportare morală ireproșabilă, lipsea pentru a doua noapte de acasă și pentru a doua oară se întorcea beat. Domițian beat? Familia era stupefiată și oripilată. Adică atît soția, ea însăși o intelectuală fină, cît și părinții lui, ambii doctori în aceași știință. Ce s-a întîmplat cu Domițian? A suferit vreun eșec pe linie profesională? Nu. Pe plan sentimental? Nu, își iubea soția, ea îl iubea, se înțelegeau excelent. E vorba cumva de o criză filozofică? l-a întrebat tatăl între patru ochi. Cunoscuse o prăbușire, o răsturnare, o bulversare, un seism sufletesc? Dacă da, să i se confeseze lui, care-i era tată și care putea să-l vindece, mai ales că și el trecuse prin așa ceva în tinerețe.

Domițian ședea ascuns sub plapumă, cu un prosop ud legat la cap, și gemea de durere. Îi era rău, băutura îi dăduse organismul peste cap. Dar a doua zi, după ce se vindeca, se îmbăta din nou și venea acasă într-un hal fără hal. Familia făcu un consiliu și hotărî să-l pună sub urmărire, adică să descopere cauzele acestei crize și, mai ales, cu cine se îmbată.

Într-adevăr, tatăl își mască înfățișarea și se puse pe urmele fiului. Urmele îl duseră într-un bufet de la marginea orașului, bufetul „Dihorul”, cam mizerabil și cam ordinar. Aici, fiul, doctorand în științe, se întîlnea cu un tip destul de murdar, neras, cu nasul roșu și ochii injectați, care ținea tot timpul un bici în mînă, de unde tatăl deduse că e vorba de un căruțaș. Cum se văzură, cei doi se îmbrățișară și cerură două porții mari de drojdie. Văzîndu-și fiul bînd cot la cot cu un căruțaș o băutură de ultimă speță, într-un local sordid, tatăl simți că se prăbușește.

― Dragul meu, suspină el pe umărul fiului, aici să te găsesc, aici?

Fiul mai trase un gît de drojdie și-i spuse:

― Tată, te rog fă cunoștință cu prietenul meu Gogu. Un om minunat, alături de care mă simt excelent. Din punct de vedere filozofic, tipul e pur și simplu fantastic.

Tatăl luă și el o drojdie și rămase în compania fiului și a căruțașului, curios să afle filosofia lui Gogu. Dacă pînă la a doua sută de drojdie acesta din urmă emise doar cugetări de genul “ce mi-e-n gușă și-n căpușă”, “dacă bei mori, dacă nu bei tot mori”, “ce-am avut și ce-am pierdut, azi aici mîine-n Săscut”, de la a treia în sus lăsă să se reverse din el o cantitate nemăsurată de vulgarități dintre cele mai grețoase. Ce era uimitor pentru bătrînul doctor în științe? Că fiul său, un intelectual atît de rafinat, un pudic și un snob, gusta vulgaritățile și obscenitățile ca pe niște alese delicii ale spiritului, rîdea de se prăpădea, îl bătea pe umăr și-l pupa pe căruțaș după fiecare panseu.

― Tată, nu-i așa că e genial tipul?

După ce bău încă o sută de drojdie, bătrînul căzu de accord cu fiu său, astfel că la închiderea localului, genialul Gogu îi conduse pe amîndoi acasă cu căruța lui, cu care căra de obicei cărbuni și lemne de foc. În acest răstimp, fiul îi mărturisi tatălui voluptatea pe care o resimte cufundîndu-se în stările morale cele mai joase, în viciu, mizerie și jeg.

― Tată, urla el, ca să acopere tropotul cailor, noi, oamenii de excepție trebuie să cunoaștem din cînd în cînd voluptatea decăderii, o astfel de cură e obligatorie pentru călirea spiritului. În evul mediu, învățații cei mai aleși, un Galiani, un Gracian, cînd se plictiseau de filosofie, ieșeau în stradă în zdrențe și cerșeau. O, ce sublim mă simt, de cîte ori ignor săpunul și pasta de dinți, de cîte ori mă simt murdar și mă scarpin. Tată, iartă-mă, dar vreau să devin un ratat, un om de nimic, un bețiv, o rușine a familiei, vreau să mi se plîngă de milă, să fiu compătimit, vreau să mă înalț prin suferință și decădere. Ce zici? Poți să mă înțelegi?

Tatăl își puse capul pe umărul fiului și scoase un oftat din adîncuri: ei bine, și pe el îl mistuia un dor de evaziune din convenționalism, dorul de a părăsi snobismul grețos al familiei, curățenia aseptică a casei, masa la ore fixe, cu caloriile cîntărite și punctele numărate, discuțiile docte și bîrfelile elegante la ora de ceai etc… da, era plictisit pînă peste măsură și visa adesea să se îmbete ca un porc, să devină un mizerabil …

Cînd pătrunseră în apartamentul cu confort sporit al familiei Ciceu, beți și murdari, cei trei produseră femeilor stupoare și mînie. Mai ales căruțașul, care nu se ștersese pe picioare, care arunca scrumul țigării pe covoare și tușea fără să pună mina la gură. Dar cei doi bărbați ai lor? Cum ajunseseră ei în asemenea hal, cum îndrăzniseră să vină cu o ființă de o asemenea speță în casă? Oare și cel bătrîn, tatăl trimis să-și supravegheze fiul, și el o luase pe calea pierzaniei?

― Draga mea, încercă să se explice soției Ciceu-senior, nu e ce crezi tu. Bărbatul acesta, care e un simplu căruțaș, mi s-a relevat ca un monument natural de filosofie și înțelepciune vulgară. Ceva foarte șic și sublim. Nea Gogule, te rog zi ceva pentru dînsele.

Nea Gogu nu se lăsă prea mult rugat și trînti prima vulgaritate care-i veni în minte: „Aoleo, pupa-ți-aș ceafa și mînca-ți-aș toată leafa!”, la care cele două femei sughițară de oroare, așa ceva nu se pronunțase încă sub acoperișul lor, vai! Noroc că bărbații le turnară cu forța pe gît cîte o înghițitură de whisky, ca să-și revină. După ce le trecu mînia, femeile gustară încă o porție de scoci, apoi încă una și, ciudat, starea lor de spirit dădu semne de schimbare. Adică, la un moment dat, prezența lui Gogu începu să li se pară oarecum nostimă, iată o idee șoching, ce-ar fi să-l cheme la ei de revelion, ca invitat de onoare, oare ce mutră ar face academicianul X văzîndu-l în capul mesei cu biciul la picior, ha, ha!

Din una în alta, cheful se încinse pe nesimțite, cu veselie, pupături, cîntece de lume și glume deocheate, situația răsturnîndu-se radical. Adică, de unde la început Gogu făcu o impresie cu ultima baladă de mahala “Du-te, fă, și ia servici la capu’ lu’ treișcinci”, curînd, el, monumentul natural de vulgaritate, fu lăsat în umbră de cîntecele și vorbele buruienoase pe care le lansau gazdele sale și mai ales femeile care, răscolind prin memoria lor diabolică, descoperiră ceva inedit, ceva care-l făcu pe căruțaș să roșească și chiar să se indigneze: „Dom’le, nici chiar așa”! adică el știa că chestiile mai deocheate le zice omul la crîșmă, iar dacă le zice și acasă, le zice el, bărbatul, nu femeia. Păi ce era cu tipii ăștia cu carte care-l aduceau la ei în casă pentru distracție și ce era cu aceste femei care mai înainte strîmbau din nas la vederea lui, pentru ca acum să le audă zicînd vorbe atîta de fără de rușine în fața propriilor bărbați și a lui, om străin?

Drept pentru care, nedumerit și scîrbit de maniera în care familia Ciceu își făcea cura de vulgaritate, Gogu se ridică și plecă fără să salute. Se urcă în căruță, dădu bice cailor și, începînd de a doua zi, nu-și mai bău drojdia la bufetul „Dihorul”. O bău vizavi la „Veverița”.

mai multă Proză satirică de Ion Băieșu