Gazeta care nu a cules succese

de Jerome K. Jerome

(…)

Doresc și eu să fiu tot atît de cinstit cu cititorul acestei cărți. Doresc să-i prezint aici, deschis, lipsurile ei. Vreau ca nimeni să nu citească această carte pornind de la o idee greșită.

Această carte nu va conține informații utile.

Cine își închipuie că va putea, cu ajutorul acestei cărți, să facă turul Germaniei și al Pădurii Negre, probabil că s-ar rătăci pînă să ajungă la Nore. Oricum, acesta ar fi lucrul cel mai bun ce i s-ar putea întîmpla. Cu cît se va depărta mai mult de casă, cu atît mai mari dificultăți va întîmpina.

Nu cred că furnizarea de informații utile este punctul meu tare. Nu că m-aș fi născut cu această credință, experiența m-a convins.

La începuturile carierei mele de ziarist, lucram la o gazetă, precursoare a multor periodice dintre cele foarte populare în zilele noastre. Ne făceam un titlu de glorie din a îmbina plăcutul cu utilul; ce anume se chema plăcut și ce anume util, cititorul însuși hotăra. Furnizam sfaturi oamenilor pe punctul de a se căsători – sfaturi multe și serioase, pe care dacă ei le-ar fi urmat, cercul nostru de cititori ar fi fost invidiat de toată suflarea căsătoriților. Le spuneam abonaților noștri cum să facă avere crescînd iepuri de casă și le prezentam fapte și cifre. De bună seamă se mirau că noi înșine nu ne lăsam de gazetărie ca să deschidem crescătorii de iepuri. De cîte ori n-am dovedit, în mod incontestabil, din surse autorizate, cum un om care deschide o crescătorie de iepuri, cu douăsprezece exemplare selecționate și cu puțină inteligență, ajunge sigur la capătul unui interval de trei ani beneficiarul unui venit de două mii de lire anual, venit în rapidă creștere; creștere pe care nu mai e chip s-o stăvilească. Poate că omul n-avea nevoie de bani. Poate că nu știa pe ce să-i mai cheltuiască. Dar asta era situația. Eu, personal, n-am cunoscut niciodată un crescător de iepuri care să cîștige două mii pe an, deși am cunoscut mulți care au început cu cei doisprezece iepuri selecționați. Întotdeauna, ceva, cumva, pe undeva n-a mers cum trebuie; s-ar putea ca ambianța permanentă a unei crescătorii de iepuri să dăuneze inteligenței omului.

Le spuneam cititorilor noștri cîți oameni cu chelie există în Islanda; și, mai știi, cifrele noastre poate că erau corecte; cîte căpățîni de zahăr puse cap la cap se cer pentru a acoperi distanța de la Londra la Roma, ceea ce era indispensabil pentru orice om dornic să așeze un șir de căpățîni de zahăr de la Londra la Roma, căci îi dădea posibilitatea să comande din capul locului cantitatea exactă; cîte cuvinte rostește în medie o femeie în douăzeci și patru de ore și alte asemenea informații, menite să-i facă mai deștepți și mai cu moț decît cititorii altor gazete.

Le spuneam cum se tratează istericalele la pisici. Eu, personal, nu cred și nici atunci n-am crezut că istericalele la pisici pot fi tratate. Dacă aș avea o mîță cu istericale, aș da anunț la mica publicitate că am pisică de vînzare, ba chiar aș da-o de suflet. Dar datoria noastră era să furnizăm informații atunci cînd ni se cereau. Ne-a scris un imbecil, nu și nu, că el vrea să știe; și mi-am pierdut cea mai bună parte a unei dimineți căutînd documentație asupra acestui subiect. În cele din urmă am găsit ce-mi trebuia la finele unei cărți vechi de bucate. Ce căuta acest capitol acolo, n-am fost niciodată în stare să-nțeleg. N-avea nici în clin nici în mînecă cu tematica în sine a cărții; nu reieșea nicicum că puteai prepara o delicatesă din pisică, chiar dacă ai fi curarisit-o de istericale. Autoarea cărții adăugase capitolul respectiv, de filotimă ce era. Eu atîta pot să spun că mai bine îl lăsa nescris; de pe urma lui ne-am pomenit cu un maldăr de scrisori furibunde și cu pierderea a patru abonați, dacă nu chiar mai mulți. Corespondentul nostru scria că punerea în practică a sfatului nostru s-a soldat cu o pagubă de două lire la capitolul veselă de bucătărie, fără a mai pune la socoteală un geam spart și, personal, o probabilă septicemie; plus, la pisică, istericale și mai acute ca mai înainte. Și totuși rețeta era destul de simplă. Țineai pisica între genunchi – delicat, ca să n-o doară - și cu o pereche de foarfeci efectuai o incizie adîncă și precisă la baza cozii. Nu tăiai nici un fragment din coadă; trebuia să ai grijă să nu faci asta; efectuai doar o simplă incizie.

După cum i-am explicat corespondentului, locul cel mai potrivit pentru intervenție ar fi fost grădina sau beciul; numai un imbecil era în stare să întreprindă operația în bucătărie, și încă fără ajutoare.

Le făceam recomandări în legătură cu eticheta. Le spuneam cum să se adreseze lorzilor și episcopilor; cum să mănînce supa. Îi învățam pe tinerii timizi cum să dobîndescă o ținută degajată în saloane. Dădeam lecții de dans, pentru ambele sexe, cu ajutorul unor grafice. Le rezolvam dubiile în materie de religie și le furnizam un cod de comportare morală care ar fi făcut cinste și unei uși de biserică.

Ziarul nu constituia un succes din punct de vedere financiar, era cu cîțiva ani în avangarda timpurilor noastre, și, în consecință, personalul nostru era limitat. Mi-aduc aminte că pagina mea cuprindea ”Sfaturi pentru mame” – le scriam cu ajutorul proprietăresei mele, care, fiindcă divorțase de un soț și înmormîntase patru copii, reprezenta, am apreciat eu, o autoritate demnă de încredere în toate problemele de ordin domestic; ”Indicații cu privire la mobilarea și decorarea interioarelor” – cu schițe; o rubrică de ”Sfaturi literare pentru începători” – sper în mod sincer că sfaturile mele au făcut un mai mare serviciu cititorilor decît s-au dovedit a-mi face mie personal; și articolul nostru săptămînal ”Discuții sincere cu tineretul” semnat de ”Unchiul Henry”. Simpatic și cumsecade bătrînel era ”Unchiul Henry”, cu o experiență vastă și variată și cu o atitudine plină de înțelegere față de generația în creștere. În tinerețea sa îndepărtată trecuse prin multe și cunoștea destule. Încă și azi citesc sfaturile ”Unchiului Henry”, și nu că mă laud, că n-am de ce, bune și sănătoase sfaturi mai erau și încă mai sînt. Adesea mă gîndesc că, dacă aș fi urmat mai cu sfințenie povețele ”Unchiului Henry”, aș fi fost mai înțelept, aș fi făcut mai puține boroboațe, m-aș fi simțit mai mulțumit de mine însumi decît sînt.

O femeie puțintică, tăcută și necăjită, care locuia într-o singură cameră pe lîngă Totenham Road și al cărei bărbat domicilia la azilul de nebuni, asigura rubricile: ”Rețete culinare”, ”Sfaturi cu privire la educație” – precum și o pagină și jumătate de ”Vești mondene” scrise în acel stil degajat, la persoana întîi, care, după cum sînt informat, n-a dispărut nici pînă acum din ziaristica modernă: ”Trebuie să vă povestesc despre rochița divină pe care am purtat-o săptămîna trecută la ”Glorious Goodwood”. Prințul C. – ei, dar nu e locul aici să reproduc tot ce-a spus flușturaticul; căci e un flușturatic – iar Contesa, drăguța de ea, mi s-a părut că e un pic geloasă” – și așa mai departe.

Biata femeie! Parc-o văd și acum în rochia ei jerpelită de lînă, plină de pete de cerneală. Poate că o zi petrecută la ”Glorious Goodwood” sau oriunde în altă parte, în aer liber, i-ar fi pus puțină culoare în obraji.

Proprietarul gazetei noastre – unul dintre cei mai cu nerușinare ignoranți oameni pe care i-am cunoscut (îmi aduc aminte cum l-a informat odată pe un corespondent că Ben Johnson a scris Rabelais ca să aibă bani pentru înmormîntarea mamei sale, și cum rîdea bonom cînd i se semnalau greșelile) – scria, cu concursul unei enciclopedii de duzină, paginile dedicate ”Culturii generale” și, una peste alta, le făcea remarcabil de bine; în timp ce băiatul de birou, avînd ca ajutor o excelentă pereche de foarfeci, răspundea de sectorul ”Glume și Umor”.

Munca era grea, remunerația mică – ceea ce ne susținea moralmente era conștiința că-i instruiam și îi făceam mai buni pe semenii și semenele noastre. Dintre toate jocurile de pe lume, cel mai universal și etern popular este jocul de-a școala. Aduni șase copii, îi pui să șadă pe un prag, iar tu te plimbi în sus și-n jos cu cartea în mînă și cu nuiaua la subsuoară. De-a școala ne jucăm cînd sîntem de-o șchioapă, ne jucăm cînd ne-am făcut băieți și fete mari, ne jucăm cînd am ajuns bărbați și femei în toată firea, ne jucăm cînd, slăbănogi și în papuci, ne tîrșim pașii spre groapă. Nu ni se urăște și nu ne sastisim de jocul acesta niciodată. Doar un lucru îl strică: ambiția fiecăruia dintre ceilalți șase copii de a-și aroga pe rînd dreptul la carte și la nuia. Sînt sigur că motivul pentru care gazetăria este o meserie atît de căutată, în ciuda numeroaselor sale neajunsuri, este următorul: fiecare gazetar are sentimentul că el este băiatul care se plimbă în sus și în jos cu cartea și cu nuiaua. Guvernul, Clasele și Masele, Societatea, Arta și Literatura sînt ceilalți șase copii care șed pe prag. El îi învață și-i face mai buni.

Dar m-am îndepărtat de la subiect. Am menționat aceste aspecte pentru ca să justific actuala mea oroare permanentă de a vehicula informații utile. Să revenim deci.

Un oarecine, iscălit ”Balonistul”, se interesa într-o epistolă de metoda de fabricare a hidrogenului. Gazul e ușor de fabricat – cel puțin așa am dedus după ce m-am documentat asupra acestui subiect la biblioteca British Museum; totuși l-am prevenit pe ”Balonist”, oricine ar fi fost, să ia toate precauțiile necesare în scopul preîntîmpinării unui accident. Ce puteam face mai mult? După zece zile, o doamna învăpăiată la față s-a prezentat la redacție, ducînd de mînă ceea ce, a explicat dînsa, era fiul ei în vîrstă de doisprezece ani. Fața băiatului era frapant de otova. Mama l-a îmbrîncit înainte și i-a scos pălăria, și-atunci mi-am dat seama din ce pricină. Junele n-avea nici urmă de sprîncene, iar din păr nu-i mai rămăsese decît niște punctișoare ce confereau creștetului respectiv aspectul unui ou răscopt, cojit și presărat cu piper.

― Acum o săptămînă pe vremea aceasta era o frumusețe de băiat, cu păr creț natural – remarcă doamna.

Vorbea cu inflexiuni ascendente prevestitoare de furtuni.

― Dar ce-a pățit? întrebă șeful nostru.

― Uite ce-a pățit – îi dădu răspuns doamna.

Scoase din manșon numărul de săptămîna trecută al gazetei noastre, cu articolul meu despre hidrogen, subliniat în creion, și i-l propti în fața ochilor. Șeful îl luă și-l citi integral.

― Dînsul era ”Balonistul”? întrebă șeful.

― Dînsul era ”Balonistul” – recunoscu doamna – un biet copil nevinovat, și acum privește-l!

― Poate o să-i crească la loc – sugeră șeful.

― Poate că da – replică doamna, tonul continuînd să urce – și poate că nu. Ceea ce doresc eu să aflu este ce anume aveți de gînd să faceți pentru el.

Șeful propuse ca băiatul să fie spălat pe cap. La început am crezut că doamna se va năpusti asupră-i, dar deocamdată se limită la cuvinte. Pare-se că nu anvizaja nici un spălat pe cap, ci niscai despăgubiri. Mai făcu unele observații în legătură cu gazeta noastră, cu utilitatea ei, cu apelul ei la sprijinul publicului, cu inteligența și înțelepciunea colaboratorilor ei.

― Pur și simplu nu văd de ce am avea vreo vină – pledă șeful; era un om cu apucături blajine. A cerut lămuriri și i s-au dat.

― Dumitale să nu-ți arză de glumă – zise cucoana (omului nici nu-i ardea de glumă, sînt convins; frivolitatea nu se număra printre păcatele sale) – că-ți dau eu lămuriri pe care nu le-ai cerut, de n-o să poți să le duci. Păi uite acuș - explodă cucoana deodată, încît ne făcu pe amîndoi să ne adăpostim fiecare îndărătul scaunului său, ca niște puișori speriați – acuș vin să-ți fac capul ca pe-ăsta!

Ăsta, presupun, însemna capul băiatului. Adresă totodată, în legătură cu fizicul personal al șefului nostru, unele remarci de foarte prost gust – categoric. Nu era o cucoană simpatică, nici pe departe.

Eu, unul, sînt de părere că dacă ne-ar fi dat în judecată așa cum ne amenința, n-ar fi obținut cîștig de cauză; însă șeful nostru era un om cu experiență în materie de justiție, și principiul său permanent era să evite procesele. L-am auzit spunînd odată:

― Dacă un cetățean m-ar opri pe stradă și mi-ar cere să-i dau ceasul, aș refuza să i-l dau. Dacă m-ar amenința că-l ia cu forța, cred, deși nu sînt bătăios, că l-aș apăra cu ghearele și cu dinții. Dacă, pe de altă parte, și-ar exprima intenția de a încerca să-l obțină pe cale justiției, aș scoate ceasul din buzunar și i l-aș da, socotind că am scăpat ieftin.

Șeful a tranșat chestiunea cu doamna învăpăiată la față prin intermediul unei hîrtii de cinci lire, care trebuie să fi reprezentat cîștigul pe o lună al gazetei; și cucoana a plecat luîndu-și cu dînsa odrasla deteriorată. După plecarea ei, șeful mi-a vorbit cu blîndețe. A spus:

― Să nu crezi că-ți dau un vot de blam. Cîtuși de puțin. Nu e vina dumitale. Soarta e de vină. Mărginește-te la sfaturi morale și la critică – pentru acestea ești categoric bun; dar nu-ți mai încerca puterile cu ”Sfaturi practice”. După cum am spus, nu e vina dumitale. Sfaturile dumitale sînt destul de corecte, nu li se poate obiecta nimic; numai că pur și simplu n-ai noroc cu ele.

Măcar de i-aș fi urmat întotdeauna povața; m-aș fi scutit pe mine și pe alții de mari dezastre. Nu știu de ce se întîmplă așa, dar uite că așa se întîmplă. Dacă-i dau cuiva indicații în legătură cu ruta optimă dintre Londra și Roma, omul își pierde bagajele în Elveția sau e gata-gata să naufragieze în fața coastei de la Dover. Dacă-l sfătuiesc ce aparat de fotografiat să cumpere, e înhățat de poliția germană pentru fotografierea de fortărețe. Odată mi-am dat o groază de osteneală să-i explic unuia ce să facă pentru a se căsători cu sora din Stockholm a răposatei lui neveste. Am aflat la ce oră îi placă vaporul din Hull și cele mai bune hoteluri la care să tragă. Nu exista nici măcar o singură greșeală – de la un cap la altul – în seria de informații pe care i le-am furnizat; totul a mers șnur; dar de-atunci nu-mi mai dă bună ziua.

Iată pricina pentru care am ajuns să-mi temperez pasiunea de a da sfaturi; iată de ce în aceste pagini nu se va găsi, pe cît îmi va sta în putință, nimic de natura unor sfaturi cu caracter practic.

Nu vor exista descrieri de orașe, date din domeniul istoriei, al arhitecturii sau al moralei.

Odată l-am întrebat pe un străin inteligent ce părere are despre Londra.

Zice: ”E un oraș foarte mare”.

Zic: ”Ce v-a frapat cel mai mult în Londra?”

Zice: ”Lumea”.

Zic: ”În comparație cu alte orașe – Paris, Roma, Berlin – ce părere aveți despre Londra?”

A dat din umeri. ”E mai mare – zice; ce altceva pot să spun?”

Un mușuroi de furnici seamănă foarte tare cu alt mușuroi de furnici. Atîtea căi, largi sau înguste, pe care vietățile mișună într-o stranie confuzie; unele zorind, pline de importanță, altele oprindu-se să stea la taifas. Unele spetindu-se sub mari poveri; altele doar lăfăindu-se în soare. Atîtea hambare pline cu de-ale gurii; atîtea chilii în care măruntele făpturi dorm, mănîncă și iubesc; colțul în care zac albele lor oscioare. Stupul de colea e mai mare, cel de acolo mai mic. Cuibul acesta e așezat pe nisip, iar celălalt sub pietre. Acesta abia ieri a fost clădit, pe cînd celălalt a fost durat cu veacuri în urmă, unii spun chiar înainte de ivirea rîndunelelor; mai știi?

Nici nu veți găsi în această carte folclor sau povești.

Fiecare vale în care se află un sălaș își are cîntecul ei. Eu am să vă spun subiectul; voi puteți să-l scrieți în versuri și să-l puneți pe muzică.

A fost odată o fată și-a venit un flăcău, care a iubit și a plecat.

E un cîntec monoton, scris în multe limbi; căci tînărul pare să fi fost un neobosit călător. Aici, în sentimentala Germania, își aduc bine aminte de el. Tot astfel, localnicii din Albaștrii Munții Alsacieni mai țin încă minte cum a venit printre ei; iar dacă memoria nu mă înșală, a trecut și pe Malurile Apei Allan. Un adevărat Jidov Rătăcitor; căci fetele proaste încă mai ascultă, așa se zice, tropotul copitelor calului său topindu-se în depărtări.

În această țară cu multe ruine care cu multă vreme-nainte erau vetre pline de glasuri, multe legende dăinuiesc; și iarăși, dîndu-vă rețeta, vă las să gătiți singuri mîncarea. Ia o inimă omenească sau două, potrivite; un mănunchi de pasiuni omenești – nu sînt multe, le numeri pe degetele de la o singură mînă, sau cam așa; adaugă un amestec de bine și rău; toarnă deasupra sos de moarte și servește preparatul unde și cînd dorești. ”Chilia Sfîntului”, ”Turnul bîntuit”, ”Mormîntul din hrubă”, ”Fuga îndrăgostiților”, numiți-o cum vreți, tocana este aceeași.

În sfîrșit, în această carte nu vor exista peisaje. Nu-i vorba de lene din partea mea, ci de autocontrol. Nimic mai lesne de descris decît peisaje; nimic mai dificil și mai inutil de citit.

(…)

mai multă Proză satirică de Jerome K. Jerome sau Trei pe două biciclete