Cuțitul în pește

de Paul Everac

― Nu se vîră cuțitul în pește, am zis eu involuntar, dar amicul cu care mîncam m-a privit printre sprîncenele groase și mi-a spus:

― Zău!? Și de ce, mă rog frumos? Unde scrie?

Nu scria, evident, nicăieri, așa că am tăcut și am regretat. Celălalt însă m-a măsurat vesel:

― De unde și pînă unde regula asta, coane? I-a venit unuia într-o zi pe chelie, de moft, de kiki, că să nu bagi cuțitul în pește, că-i mai cilibiu să-l iei cu coaja de pîine. De ce o fi mai dibaci să-ți bagi degetele în saramură nu știu. Și dacă n-ai coajă, ce paștele mă-sii faci? Și cuțitului ce i se întîmplă dacă tai cu el, că doar de-aia e fabricat? Poți să tai carnea cu el, cartofii, legumele, rahatul și peștele nu poți!? Ete-na! A venit unul mai dat dracului și ce-a zis: Ia să întorc lucrurile nițel, să le mai complic. Fac un cuțitoi pentru pește, dar altminteri, de un soi special. Fac și pentru portocale unul, și pentru sarmale, un cuțit pentru ciulama și unul de mîncat iahnia de praz. Pun cîte douășpe cuțite de gagiu la masă, să fie, să se găsească. Cu ală n-ai voie una, cu ală n-ai voie alta. Știi ce? Să mă pupe în c… cine a inventat dichisul ăsta. Nu mai pot eu de cuțitul lui. Cică să nu bagi în gură cuțitul cu brînză. Dar unde mă-sa sîntem, la madam Pompadur? Nu, zău, coane, nici să ne luăm după toți fitiligii cu scoarță nu se poate. Explică-mi și mie care e noima, să înțeleg românește.

Am tăcut și mai adînc. Într-adevăr, care era noima? Amicul meu vorbea dezinvolt, mînca dezinvolt, avea o foame drăcească, sugea toate oscioarele, scuipa în farfurie pe cele mărunte. Era liber, nu se simțea deloc contrîns. Și la urma urmei, cine putea să-l constrîngă? Niște societăți pieriseră, regula venea de cine știe unde, era un motiv să-și strice foamea azi pentru o rămășiță feudală sau aristocratică? De fapt, ce făceam eu decît păzeam o convenție? Convenția cui, edictată de cine? Urma să fiu privit și eu chiorîș în anumite case (care case?), dacă treceam peste această convenție. Dar vorba lui: Ete-na! Cineva inventă la un moment dat niște lucruri, ”de kiki”. Și pe urmă, tot de ”de kiki”, ne ținem și noi de ele. Pînă cînd observăm că încep să ne domine, să ne stăpînească tiranic. Și atunci nu mai e de kiki. Și atunci nu mai poți asorta aia cu aia, nu mai poți bea vin roșu decît la felul doi, nu mai poți crăpa merele în dinți, linge numai frișca de pe tort, presăra cu degetele sare în ciorbă, pune mîna pe crenvurști sau pe pui, decît dacă e cu derogare, adică s-a înțeles că și în alte case, mai sus puse, se admite la fel. Mai sus puse cum? – asta era a doua mare întrebare. Familii foarte sus puse de americani bogați, mănîncă cum apucă. Ei au stabilit că înainte de mîncare trebuie să bei un jus și că după masă dacă poți să te pîrțîi e foarte sănătos. Lordul englez mai arbitrează situația în Europa? De ce? În orice caz englezul de rînd mănîncă pe fugă la prînz un sandviș, uneori cu somon afumat după care bea o bere, auzi dumneata, o bere după somon afumat! Unii mănîncă sos vînătoresc cu citronadă, vermut cu mandarine. Alții gătesc porcul cu zahăr. Suprema savoare a cartofilor prăjiți e să fie pai, cu parmezan, zic franțuzii; ba nu, fierți întregi și dați pe farfurie, spune bucătăria germanică; copți în coajă, pretind yankeii. O casă ardelenească respectabilă îți dă compot la friptură și vișinată dulce la aperitiv. Mațele de oaie cu ouă sînt un rafinament sau o decădere? Nu trebuie să ne jenăm, tuzlamaua, ca să devină ”regală”, era probabil un fel foarte ales și o ciorbă de burtă dreasă cu ou nu e cu nimic mai înjositoare decît distinșii vermicelii italienești. Pentru unii e ”regal” melcul, broasca, pisica sau chiar viermii și furnicile – ce să mai vorbim? ”Nu se taie spaghetti cu cuțitul, se înfășură pe lingură”. Cine poate. Dar oricui îi stă în caracter să mănînce orezul cu bețe, cum s-ar cere? Cum e bine: să te scobești în dinți și să înghiți, ori să te scobești în dinți și să scoți afară pe marginea farfuriei? Poate e mai bine să nu te scobești deloc și să rămîi cu carnea în interstiții, și cînd vorbești să se cunoască ori s-o stuchești alături. Trebuie să-ți ștergi urdorile apărute în timpul mesei sau să te faci că nu observi? E mai bine să-ți strîngi mucii în batistă și în buzunar și să te plimbi cu ei prin oraș ori să scapi de ei cît mai repede? Dar cu flegma ce facem? Scoți batista în timpul mesei și o depui sau te scoli și te duci, vizibil, cu nasul hîrîind, pînă afară?

E greu, oricum, de luat o decizie, și amicul meu a renunțat, încă de la început, să-și facă o problemă din astea. El moaie acum miezul în sosul rămas de la saramură (cu furculița, nu cu mîna cum înting descendenții Bourbonilor), soarbe din greu, cu zgomot, iar sosul îi țiștuie din gura imprudent deschisă, lăsîndu-se pe lîngă buze pe bărbie. N-am găsit un criteriu, nu știu ce să-i răspund. Urmăresc cum i se umflă vinele de la gît, cum îi joacă, liber de orice spaimă, omușorul. Îmi strîng meticulos cravata și-i țin următorul discurs:

― Amicule, îi spun, în lumea în care trăim e foarte greu de știut cîte convenții călcăm în fiecare zi și cine le edictează. Există în orice caz astăzi o pornire generală spre eludat cît mai multe convenții, dacă e posibil pe toate. Dar odată cu tendința de a le anula, apare numaidecît și aceea de a instala altele, noi. De-aceea nu mă interesează cine a hotărît să nu tăiem peștele cu cuțitul. Mă interesează numai dacă dumneata ești capabil să trăiești o convenție; indiferent care, fie ea și edictată de dumneata însuți. S-o trăiești cu consecvență.

Dacă faci asta, atunci dumneata ai un început de structură și eu știu pe unde pot să-mi întemeiez relația cu dumneata, pe unde să te atrag, unde să te resping. Putem stabili un comerț.

Dacă însă dumneata nu ai nici o convenție și te întemeiezi numai pe pofte, atunci ești un om periculos și derutant, nu se poate miza niciodată pe un asemenea partener, oricît de sănătos ar fi apetitul dumitale. Comerțul cu dumneata e riscant.

Un om care își mișcă omușorul cu libertatea cu care o faci dumneata și care bagă netulburat cuțitul în pește, dacă nu este armat cu un sistem de contraprincipii (și poate în consecință fi un adversar leal pentru cei ce tranșăm peștele cu coajă de pîine), e de crezut că va fi un prieten rău, un amant necredincios, un soț cu capricii, un conviv anarhic. El va fi agnostic, căci nu va întrevedea o cunoaștere superioară celei pe care o are; sceptic căci se va îndoi, necrezînd în principii, de perfictibilitatea morală a lumii; cinic, căci va suspecta adevărurile și le va opune trăirea fără lege. Va fi pragmatic și materialist în sensul cel mai vulgar, niciodată cu o undă de gratuitate – căci gratuitatea este complezentă cu regulile neconstrîngătoare, dictate de nevoia de mai frumos. Neavînd rețineri de nici un fel, va fi antipoetic, lumea va valora pentru el atît cît o poate vedea și exploata, după care se va plictisi imens. Va fi simplificator la extrem, rudimentarist prin natură, tranșant și de fapt depeizat într-un peisaj căruia i-a rupt toate bornele. Nu va avea, departe de asta, înțelegerea mitului: deci nici a istoriei. Va concepe brut, simplist și din exterior cultura care e ea înșăși un mare sistem de convenții.

Însă dacă cine taie peștele cu cuțitul are, întîmplător, și principii, el miroase a existențialism, a beatnicism, a hippism și destul de mult a anarhism. Nu este, mi se pare, cazul dumitale, a cărui concepție de viață e de la început descărcată de orice tentație generalizatoare și care nu prezinți deocamdată decît un sistem excelent de salivație și de sucuri gastrice, pentru care nu-ți pot refuza un grăunte de invidie, dar îți refuz în schimb orice stimă. Și asta nu pentru că aș fi crescut la curtea doamnei Pompadour, ci fiindcă eu cred, în acest veac de disoluții a etichetelor, într-o etichetă oarecare, fie ea și arbitrară.

Și sculîndu-mă, am salutat frumos pe amicul ce înțepenise holbat, cu furculița în mînă, și am ieșit tacticos din restaurant.

mai multă Proză satirică de Paul Everac