Zgripțorul

de Mihail Grămescu

De fiecare dată cînd mă duc la țară, casa bătrînească mă întîmpină la fel de pustie și de părăginită – un străvechi conac înălțat pe temelie cubică de piatră, cu acareturi mai scunde în formă de L, cu prispa cu stîlpi de lemn sculptați într-un motiv geometric de o originalitate banală: ornamente colțuroase cu aspect floral întîmpină de fiecare dată rătăcitorul fiu reîntors ce mă aflu, și mă redescopăr de fiecare dată în semnele acelea ca o amintire care mă surprinde, și iarăși mă înduioșez, și iarăși mă înfior. Mă scufund într-un patrimoniu de reminescențe și rezonanțe iliro-trace, și stîlpii porții mi se relevă de fiecare dată ca idoli și semne ale unei arhaice hieroglifii.

De cîte ori mă duc la țară, bătrînii fauni, anacronicii satiri și desnudele bacante ale copilăriei, lari blajini astăzi, mă înconjoară, avizi de vești, lacomi de un motiv în plus, temeinic, pentru o saturnalie rustică ad-hoc, și prins de vîrtej mă afund iar și iar în efervescența orgiacă a unui cult în care sînt egal și chiar mai presus de inițiați: un sacerdot, da, un sacerdot!

Vor răsuna din nou flautul trac cu două țevi, cu care se cîntă pe nas în semitonuri mult prea triste, și frigiana liră, și ritmul sacadat al buhăi, în melopee isiace, cînd pe pereți va flutura fantoma hilară a unei zeități antropomorfe cu cap de lup sau țap, într-o pantomimă mistică, iar licoarea orfică va umple treptat atmosfera de un iz răzvrătit cu miros discret de aripi de îngeri sacrificați.

De cîte ori mă reîntorc la conacul bătrînesc de la țară pătrund către zori în strămoșescul iatac în care am copilărit, și iarna, bătrîna doică face focul. Privind împrejur descopăr vechile obiecte de cult ale unei fantastice istorii, și îngenunchez în fața sabiei haiducului de la Muntele Negru, distins cu ea ca vajnic Senior al Răscoalei (sabia nu mai e, dar, fidel, peretele afumat îi mai păstrează urma acolo unde mai mult de șapte generații de oameni liberi au lăsat-o să stea ca semn al libertății lor), apoi flinta moșului, haiduc și el sub trei imperii de restriște, și poza tatălui tatii, mort pe front în război, erou și dispărut. Prin camerele cu ferești bizantine mai rătăcește uneori, noaptea, bătrîna supraviețuitoare a executării fiilor ei, singură și părăsită în această ultimă fortificație, ultimă thule a unei civilizații devălmășite în neant, căci după moartea ei noi am plecat de aici spre a ne întoarce doar din cînd în cînd la sărbători de care novicii nici nu știu dar care ne strîng la somptuoasele festine, la ore și zile anumite, în jurul izvoarelor de la sorginte conform unor orologii biologice mai precise decît viața sau moartea.

Și apoi, iarăși și iarăși, mă culc în patul de lemn masiv, dedesubtul scoarței cu Zgripțor, pentru a visa de fiecare dată același vis pe care atunci cînd mă trezesc trebuie să-l uit, fiindcă, asemeni chipului zeului, „nu-l poți cunoaște și rămîne în viață”. Se face de fiecare dată cum că preșul multicolor cu rîuri și ape, scoarța oltenească autentică pe care tradiția a păstrat-o din generație în generație și care nu se mai știe a cui a fost întîi și cînd a fost țesută, acum sute sau poate chiar mii de ani, și cînd eram mic mă zgîiam la ea pînă să adorm fără să pot pricepe ce vrea să reprezinte, bănuind la început că e vorba de o găină mare și abia cînd am mai crescut înțelegînd că este ceea ce se cheamă un blazon, un blazon heraldic, adică un însemn al cărui tîlc trebuie căutat și descoperit cu migală, ca apoi răsfoind hrisoave vechi și colbuite să-l confund o vreme cu vulturul bicefal imperial, pînă cînd am realizat că semnul meu roșu cu margini pătrate nu putea să aibă nimic de împărțit cu acvila, mai întîi fiindcă exista ceva mecanic în noima hieroglifei și apoi pentru că acvila bicefală imperială ține în cioc sau în ghiare o cruce sau o simbolică sabie, pe cînd Zgripțorul meu nu ținea nimic, fiind doar un semn quantificat țesut într-o geometrie simplă și totuși hermeneutică, deoarece ceea ce crezusem la început că ar fi un simplu simbol floral de margine mi s-a izvodit mai tîrziu un text anume pe care intuiția l-a descoperit în două coordonate: pe de o parte semnele în sine: un schelet de mesaj, întregit de o scriitură coloristică ritmică, atît rîurile de semne cît și codul curcubeic regăsindu-l în lungul meu pelerinaj prin lume încifrat în modeluri pe ii, în paleta ulcelelor găsite în mormintele bazileilor, și mai încoace, în manuscrisele feniciene, se face de fiecare dată cum că preșul multicolor se vădește înrudit cu covorul din Halimale, căci zborul lui nocturn mă îmbarcă în lumea visului de fiecare dată cînd revin acasă, pentru o himerică și mescalinică evoluție menită să se spulbere odată cu ivirea zorilor.

De cîte ori adorm sub steaua împietrită a Zgripțorului, textul mi se deschide deasupra capului ca o poartă și atunci știu că zburătoarea atît de clar și confuz reprezentantă nu este nici acvilă, nici găină, ci el, Zgripțorul, și știu că asemenea lui Etana mă așteaptă să încalec: mîinile mele peste aripile lui, trupul meu firav peste trupul lui geometric, ochii mei miopi sub pupilele lui clarvăzătoare, creierul meu viu sub tigva lui pătrată, amorsați pentru marele zbor.

De fiecare dată cînd mă duc la țară și dorm sub carpeta cu Zgripțorul, același vis își derulează aceeași ocolită introducere, și Zgripțorul îmi pune aceleași rituale întrebări în aceeași ordine stereotipă și parte-mi: el mă îndeamnă de șase ori la rînd să privesc în urmă la Pămîntul pe care am hălăduit pînă acum și să-i spun ce văd, și eu îi dau de șase ori la rînd cunoscutul descîntec al unui text de demult, pînă cînd a șaptea oară Pămîntul nu mai este și nu se mai vede împrejur decît nemărginirea cerului prin care ne prăbușim cu viteza mereu accelerată a unui „fulger neîntrerupt rătăcitor prin stele”.

De fiecare dată cînd adorm sub scoarța străbună mă regăsesc în același vis. De fiecare dată constat cu surprindere aceeași inadmisibilă omisie operată în starea de veghe, căci modelul preșului nu este deloc simplu, ci-i o ocniță dezvăluind nu numai Zgipțorul, care este, ce e drept, figura centrală, dar pe lîngă el se mai văd în spatele lui rîuri și ape, gigantice stepe, și undeva departe, dar dacă privești cu atenție este imposibil să treci cu vederea, construcțiile megalitice sfidînd imensitatea albastră inundată de toate stelele universului, căci pătrunzînd cu atenție în tortul țesăturii suave poți citi quasarii la fel de bine ca pe bolta cerească: nu există nici un fir de praf omis de țesătorul anonim, nu există nici o clipă de timp să fi scăpat fidelei reproduceri – scoarța zgripțorului este un El Alef mai cuprinzător decît sperau filozofii să găsească în spațiu și timp.

Zgripțorul se luptă cu un balaur și, privit acum, se explică de ce este roșu, căci culoarea metalului masiv sclipește în lumină tremurînd coclit ca frunzișul în transparență atunci cînd șarpele strălucitor și nichelat se încolăcește în teribila luptă, în simbolica titanomachie solicitîndu-mi o apartenență sau alta cînd eu stau în cumpănă, atras în egală măsură și de sălbatica forță a tîrîtoarei trădătoare, de indiferența-i tiranică, mobilul conflictului, și de Zgripțorul aruncat în genune cu aripile frînte, dar criterii morale mă îndeamnă să eliberez năpraznica forță, și cum stăpînul sînt eu și istoria aceasta se conformează destinelor dictate de mine, deasupra zării se ridică umbra zburătoarei, iar șarpele sfîșiat umple de zgură covorul de flori și avîntatele temple. Și atunci întrezăresc într-o străfulgerare că Zgripțorul sînt eu, dar că șarpele sînt tot eu. Ce gust de cenușă are visul acesta!

Despre vechea scoarță, bătrîna îmi povestise că ar fi un steag dacic, dar eu mă tem că e chiar scutul lui Perseu, mă tem în vis, desigur, căci atunci cînd mă trezesc nu-mi mai amintesc nimic, și totuși același vis îl redescopăr de fiecare dată cînd adorm sub flamura subsidiară din iatac. Cum am putut crede că Zgripțorul ar fi o pasăre? Iată, el este o formă humanoidă stilizată de meșterul de demult și, privindu-l îndelung, descopăr un contur de femeie sau, cine știe, poate de bărbat, căci o bătrînețe fără limite și-a pus amprenta peste părul rar, peste hainele zdrențuite, peste ochii apoși, peste membrele contorsionate, peste trupul ghebejit, o sinteză a Senectuții însăși, parcă om, parcă gnom, uneori ai jura că-i Sibila, alteori bătrînul Gebeleu, alternativ femeie și bărbat, zeu și pulbere. Semnele de pe margine se dezvăluie într-un descîntec tainic pe care acum, în vis, îl descifrez, și iată, icoana hypnagogică prinde viață, vorbește, rîde.

Îmi dezvăluie o semnificantă proorocire și eu știu că aceasta este Taina Tainelor: personajele Chimerei se confundă într-una singură, în totemul heraldicului Zgripțor sub care eu însumi dorm alienat de mine. Pînă acum, totul n-a fost decît iluzia drumului impropriu al inițierii, dar iată, șarpe și Zgripțor, Demon și Zeu, subiect și obiect, nu sînt decît fațete ale aceleiași persoane, ipostaze ale aceluiași corp multiplu, complex, global, universul Marelui Tot, spiritul discontinuu al Organismului Global care prin minele fiecărui somn se percepe și se decoperă. În afara Eului, universul e gol și pustiu. În afara Marelui Mine, în visul meu nu există nimic. Spațiul și Timpul sînt doar iluziile percepției globale. Atît textul scoarței cît și istoria (din vis, dar Istorie!) ascund un singur tîlc, un singur adevăr, o singură narațiune, un singur personaj pe care cîndva, demult, un Orfeu trac l-a întemnițat în consemnația Zgripțorului de pe preș. Și Zgripțorul Covoarelor își derulează povestea lui unică asemeni unei plăci stricate de patefon pus în mișcare de secretul mecanism al descîntecului consemnat în textul cifrat de pe margini mai funcționînd încă, deși codul lingvistic s-a pierdut și numai eu îmi amintesc de el și numai în somn.

― Cum îl cheamă pe Zgripțor?

Și Sibila Gebeleu îmi răspunde în versetele paradigmatice, aceleași mereu și de fiecare dată altele, cu nume de care mi se pare că îmi reamintesc deși numele nu spun niciodată nimic: MARDUK, QUETZALQUATL, SIBILA, CADMOS, TU!

― Eu? Eu!

Marduk, cel care a înfrînt-o pe Tiamat, Theo Baal, zeul războiului și pămînteanul, cel care a primit însemnul suprem, arma tuturor armelor: destinul propriului lui destin. OMUL.

Și cînd mă trezesc, de fiecare dată, Zgripțorul își fîlfîie aripile lui quantificate, după ce mi se descoperă și redescoperă mereu, spre a-și uita apoi povestea iar și iar, într-o unică și criptică istorie ciclică, doar prin unicitate, multiplă din pricina tîlcului ce nu poate fi cuprins integral și dintr-o dată, așa încît ori de cîte ori ajunge la capătul ei, prehendînd-o, istoria încheindu-se trebuie să o uite din nou. Căci Zgripțorul și șarpele se vădesc în esența mitică o singură personalitate, Marduk și Tiamat, Sibila și Gebeleu, „Viitorul și trecutul sînt a lumii două fețe”, cum ar fi zis și poetul. Și atunci cocoșii cîntă, zgripțorii casnici de prin curțile satului, și eu mă trezesc, și uit.

De fiecare dată cînd mă duc la țară, cînd mă trezesc din somn sub vechea scoarță oltenească, amețit și mahmur încă după petrecerea noctură, privesc buimac desenul ei confuz care nu-mi mai spune acum nimic, înainte de a ieși în ogradă să mă clătesc în fîntînă, în vreme ce pe roșu înălțîndu-se deasupra ogoarelor și necunoscuți trecînd prin fața gardului mă salută prietenoși și eu le răspund la salut cu strania senzație paramnezică a unei inexplicabile și apropiate cunoașteri de undeva, de demult. Poate cîndva am ciocnit împreună un pahar de ambră la vreo saturnalie. Cine știe?

mai multă Proză fantastică de Mihail Grămescu