Nouă ace

de James Thurber

Sînt sigur că numeroși bărbați ar dori să smulgă din perete dulăpiorul de medicamente și să-l azvîrle pe fereastră, într-atît este de ticsit cu tot felul de flacoane misterioase și obiecte neidentificabile. Pentru orice bărbat american el constituie o permanentă sursă de consternare și exasperare. Cu siguranță că dulăpiorul englezesc sau franțuzesc, sau de oriunde altundeva, trebuie să fie mult mai ordonat ca al nostru. Se pare că obiceiul de a păstra totul și de a nu arunca niciodată nimic, nici chiar sticlele goale, face din dulăpiorul de medicamente replica în miniatură a podului american. Am întîlnit prea puține dulăpioare în această țară care să nu fie ticsite cu zeci de articole de toate felurile, de la lame de ras la praf de albit dinții, de la plasture la ulei de cocos. Chiar și cea mai pedantă gospodină amînă să facă ordine în dulăpior pe motivul că are altceva de făcut, mult mai important în momentul respectiv sau mult mai amuzant. Cu un astfel de dulăpior mi-a fost dat să am de-a face într-o dimineața, nu cu mult timp în urmă, în apartamentul unor prieteni.

Îmi petrecusem week-end-ul cu el, la New York, într-o locuință de pe East Tenth Street aproape de Fifth Avenue, un week-end dintre acelea care dorești să se prelungească și care nu te prea îndeamnă să te scoli luni dimineața și să pleci radios și strălucitor la slujbă. Ei s-au sculat și au plecat, eu însă nu. Am zăbovit în pat pînă la două și jumătate, după care m-am dus la baie să mă spăl. Mă aflam cu spumă de ras pe obraz în fața chiuvetei plină cu apă fierbinte, cînd deodată m-am tăiat cu lama. Mi-am tăiat urechea. Puțini bărbați pot să-și taie urechea cînd se bărbieresc, eu însă reușesc, poate datorită exercițiilor de îndemînare din școala primară prin care profesorul de caligrafie ne învăța să ținem încheietura mîinii relaxată, lejeră. Urechea sîngerează puternic cînd o tai cu lama și e destul de dificil să te descurci cu ea. Căutam un dezinfectant și, mai degrabă de furie decît de durere, am deschis dulăpiorul de medicamente cu o mișcare violentă; de pe raftul de sus a căzut un pachețel mic de hîrtie neagră ce conținea nouă ace. Se pare că soția amicului meu obișnuia să țină ace pe primul raft al dulăpiorului. Pachețelul căzu în apa cu clăbuc din chiuvetă, unde hîrtia se dezlipi rapid, lăsînd să plutească în voia lor nouă ace. Era cît se poate de firesc să nu fiu în cea mai bună formă, nici fizică, nici spirituală pentru a recupera nouă ace dintr-o chiuvetă plină cu spumă. Nici un alt bărbat cu fața săpunită și cu urechea sîngerîndă n-ar fi în cea mai bună formă pentru nimic, nici chiar să mînuiască nouă obiecte mari și boante.

Nu mi se părea prea înțelept să scot dopul din chiuvetă și să las acele să alunece pe canal. Într-o străfulgerare a minții, în fața ochilor îmi apărură imagini ale unui dezastru general cu țevi înfundate și scurtcircuite (știu foarte puține despre electricitate, dar nici nu doresc mai mult). Cînd m-am dezmeticit din coșmarul posibil, am început să pipăi ușor pe fundul chiuvetei și cînd am scos mîinile afară, aveam într-o palmă patru ace, iar în cealaltă trei, două le pierdusem. De-aș fi fost totuși cu mintea mai limpede și mai sprintenă n-aș fi făcut asta. Nu oricine se poate lăuda să fi atins treapta cea mai de jos a eficienței umane, un bărbat însă, cu spumă pe față, cu urechea sîngerîndă, cu patru ace ude într-o mînă și cu trei în cealaltă - da! Tot ce poate să facă este să stea nemișcat. Am încercat să mut acele din palma stîngă în palma dreaptă dar n-am reușit să le dezlipesc. Acele ude sînt foarte lipicioase. În cele din urmă am scăpat de ele ștergînd palmele pe prosopul ce atîrna deasupra căzii. Era singurul prosop ce-l puteam găsi. Pentru restul corpului a trebuit să folosesc preșul de pe jos. Apoi am încercat să scot acele din prosop. Să vînezi șapte ace într-un prosop plușat este cea mai plictisitoare și obositoare îndeletnicire de care am avut parte vreodată. Am fost în stare să găsesc doar cinci dintre ele. Cu două care rămăseseră în chiuvetă însemna că lipseau cu totul patru - două în chiuvetă și două ascunse în prosop sau - cine știe? - căzuseră în cadă. Gînduri înspăimîntătoare îmi trecură prin minte la ideea că cineva ar putea folosi prosopul ori s-ar spăla în chiuvetă sau în cadă. Se puteau întîmpla tot felul de grozăvii dacă nu găseam acele. Ei bine, nu le-am găsit! M-am așezat pe marginea căzii și am ajuns la concluzia că singurul lucru ce-l aveam de făcut era să înfășor prosopul într-un ziar și să-l iau cu mine. De asemenea mă hotărîsem să las un bilețel în care să explic cît mai clar cu putință că probabil existau două ace în cadă și două în chiuvetă și că să fie foarte atenți.

Am căutat peste tot în apartament, dar nicăieri n-am găsit un creion, sau un stilou, sau o mașină de scris. Am găsit bucăți de hîrtie, dar nimic cu ce să scriu pe ele. Nu știu de unde-mi veni deodată ideea - probabil dintr-un film pe care-l văzusem sau dintr-o carte - că m-am gîndit să scriu mesajul cu un ruj de buze. Orice femeie are vreun ruj de rezervă pe undeva, așa că m-am hotărît să caut în dulăpior. Am început să bîjbîi prin el pînă ce am dat de capătul metalic a ceea ce credeam eu că era obiectul cu pricina. Atîta doar că se afla dedesubt și cînd am încercat să-l scot, toate lucrurile năvăliră afară și se împrăștiară peste tot. Sticluțe de toate felurile se sparseră în chiuvetă și pe podea; lichide colorate în fel și chip împroșcară tot ce li se ivi în cale; pile de unghii, foarfeci, lame de ras, - un talmeș-balmeș de obiecte - căzură cîntînd fiecare pe limba lui. Eram plin din cap pînă-n picioare cu parfum, pudră și cremă de față.

Îmi luă o jumătate de oră să strîng toate rămășițele în mijlocul camerei. Nici n-am mai încercat să le pun înapoi în dulăpior. Știam să o astfel de tentativă cerea o mînă mult mai sigură decît a mea și un spirit mult mai puțin zdruncinat. Înainte de a părăsi (doar în parte bărbierit) locul masacrului, am lăsat un bilet spunînd că probabil existau ace în cadă și în chiuvetă, că le-am luat prosopul și că le voi da un telefon să le explic ce s-a întîmplat - am scris mesajul cu coada unei perii de dinți muiată în iod.

Trebuie să vă mărturisesc, cu părere de rău, că încă nu i-am sunat. Și nici n-am găsit curajul și cuvintele necesare să le explic totul. Cred că prietenii mei își închipuie că în mod deliberat le-am distrus baia și le-am furat prosopul. Presupun acest lucru întrucît nici ei nu m-au mai sunat de atunci.

mai multă Proză satirică de James Thurber