Semnul licornului
Între hîrtiile lui George Biriș Delafrata, ajunse la mine (și cu care încă nu știu ce-o să fac, deși, ca să scap de gura ei infernală, i-am promis acelei zăpăcite de madam Catinca pînă și că voi mijloci publicarea lor), se află cîteva pagini derutante. Nu mă sfiesc să-mi mărturisesc și astăzi surpriza, cum nu mi-am ascuns față de cîțiva prieteni scepticismul amuzat, atunci cînd m-am văzut în perspectivă de a deveni un fel de executor testamentar al bătrînului, pe care altfel doar o întîmplare, ținînd parcă de domeniul unui splendid absurd, m-a făcut să-l întîlnesc; să vin în contact cu persoana lui și, mai ales, cu existența lui nedumeritoare. Sînt întru totul de acord cu fostul meu coleg Ianculescu, martor și el la acea întîlnire, că n-a lipsit mult ca să pierdem unul dintre spectacolele memorabile ale vieții noastre, fiindcă nici eu, nici el și nici celălalt coleg și prieten, Aurel Cotrubaș, nu ne grăbiserăm să dăm curs invitației, ba chiar ne-am codit să intrăm în casa ai cărei pereți ascundeau una din marile surprize rezervate nouă de acești unsprezece ani – să mă limitez doar la ei – de cînd nu ne prea văzuserăm adunați cu toții laolaltă.
În fine, despre asta mai încolo. Acum stau iarăși cu maldărul de hîrtii îngălbenite ale lui George Biriș în față, mai precis, cu cele care mă interesează. Le-am răsfoit însă pe toate, chiar și pe acelea mucegăite și roase (de șoareci? de gîngănii?) și despre care nici madam Catinca n-are o părere prea grozavă. Nu mă refer la conținut, fiind sigur că femeia, chiar dacă bîjbîie prin text și printre formule cu seninătatea unui ignorant sută la sută, e convinsă pe deplin de genialitatea lor prin simplul fapt că aparțin venerabilului său tată. N-are însă o părere prea bună despre felul cum arată o parte din arhiva bătrînului, așa cum a ajuns ea după ani și ani de zăcere prin ungherele prăfuite ale podului sau prin sertarele unui birou masiv, lucrat cu ornamentații, după toată rînduiala meșterilor de la sfîrșitul secolului trecut. Mă rog, din mai multe motive (starea proastă a hîrtiilor e doar unul dintre ele) nu mi-am propus nimic altceva decît să văd ce pot face. Și am avut chiar impresia că promisiunea făcută femeii îmi era acoperită cu vîrf și îndesat prin faptul că găsisem în mine, cu toată exasperarea ce mă cuprindea uneori, putere și răbdare pentru a-mi duce la capăt supliciul. Am desfăcut filele lipite între ele prin acțiunea combinată a ploii și a mucegaiului, am citit unde se putea citi, am ordonat materialul, am selectat ce mi se părea cît de cît interesant și uite-așa, pe neobservate, mai întîi ca să scap de presiunile cucoanei, apoi – în mod paradoxal – „prins” de operația aceea ingrată, am răscolit un întreg geamantan de terfeloage prăpădite, care de la bun început nu-mi inspirau nici o încredere, fiindcă sînt sătul pînă-n gît de diletanți și de autodidacți în domeniul în care lucrez, nu-mi lipsea deloc unul „specializat” în cu totul alte domenii.
Ăsta-i adevărul: G. B. Delafrata a fost și rămîne un autodidact și, în multe privințe, un diletant de cea mai pură speță. Mărturie stă vraful de foi îngălbenite, apoi caielele școlărești cu însemnări, unele făcute cu decenii în urmă, după publicații cu totul ignorate astăzi și mai ales după manualele antediluviene pe care le văzusem aruncate lîngă o grămadă de sticle goale, într-un colț al acelui straniu laborator transformat de madam Catinca în bucătărie. Mărturie mai stau și tonele de prostii în care bătrînul investise cu sîrg muncă și gîndire, începînd cu jucăriile mecanice de tip perpetuum-mobile: cu bile, cu apă, cu diverse moriști cioplite migălos și ornate cu crestături evident inutile, dar pesemne omul avea nevoie să-și împlinească și o anumită dimensiune estetică, iar asta o făcea așa cum îi dicta sufletul lui de țăran, apelînd la modalități și motive ale culturii populare. Sau poate că uneori obosea să tot caute mecanismul mișcării veșnice și atunci începea să-și decoreze jucăriile, cioplind în lemnul lor cu briceagul. Un caiet întreg conținea, desenate stîngaci cu creionul chimic și cu cerneală de o culoare devenită cu trecerea timpului incertă, schițe ale unor întruchipări fanteziste de „aparate eterne”, desenele fiind însoțite de explicații amănunțite ce par ridicole numai acelora – regret că și eu fac parte dintre ei – care consideră apariția unui perpetuum-mobile în preocupările unor oameni, altminteri serioși, drept un semn de țicneală. Nu neapărat de nebunie. Dar, mă rog, o fixație la care, știu, amatorismul în creația tehnică te poate duce ușor, dezvăluindu-se însă imediat, strigîndu-și numele de departe, ca o firmă țipătoare pe care n-o mai poți ascunde cu toate spoielile corective din lume.
Aș fi însă nedrept cu G. B. dacă n-aș recunoaște că preocupările nu i s-au limitat la căutarea mișcării fără de moarte. Am văzut în casa lui o mulțime de improvizații tehnice uimitoare prin simplitatea lor, unele încă în stare activă, după cîte mi-am putut da seama din demonstrațiile pe care, cu o risipă de energie deconcertantă în contextul scurtei noastre vizite, madam Catinca se străduia să le facă, însoțindu-și gesturile cu un potop de vorbe, cum îi stă în obicei. Probabil că vorbăria avea drept scop și să ne rețină atenția, și să ne pregătească pentru cazul cînd „aparatele” ar fi refuzat să funcționeze, din cauza ruginii, sau a unor roți dințate lipsă, sau a circuitelor stricate. Fiindcă G. B. lucra, mai bine zis lucrase și cu electricitate, reproducînd întîi experiențele cu caracter didactic din paginile manualelor școlare, ca să ajungă treptat să-și ofere teste mai complexe. După cum mă așteptam, cîteva demonstrații eșuară lamentabil, făcîndu-ne să zîmbim pe ascuns. Dar îmi închipui că, și de nu ne-am fi ferit, madam Catinca tot nu ne-ar fi observat ghionții și privirile ironice, într-atîta era de emoționată că avea prilejul să ne impresioneze cu născocirile bătrînului. Sînt sigur însă că G. B. nu mai pusese mîna pe instalațiile lui de foarte multă vreme, nici măcar ca să le repare, să le întrețină. Probabil că fizica a reprezentat pentru el o pasiune de tinerețe, așa cum mi-o arată de altfel și pachetele vechi, cu file mucegăite, pline cu schițe de invenții mecanice destinate unor scopuri practice, dar pe care n-a mai apucat să le construiască, din lipsă de fonduri sau pur și simplu dintr-o epuizare a interesului. Omul va fi avut, poate, conștiința faptului că multe dintre acele idei erau simple jocuri ale inteligenței, condamnate să rămînă acolo, pe hîrtie, așa cum rezolvarea în scris a unui exercițiu matematic complicat și consemnarea rezultatului se constituie într-o dovadă suficientă că mintea a făcut efortul elucidării unei enigme, războindu-se cu toate dificultățile ei.
Cît din aceste creații e original și valabil, cît, pe de altă parte, ține de domeniul erorii, nu sînt eu cel chemat să stabilească. Îmi permit totuși niște concluzii care au în vedere nu atît rezultatul, bun sau greșit, al efortului imaginativ realizat de George Biriș, ci mai degrabă intențiile lui, scopul urmărit, mărturisit sau nu, dar în fond nu prea greu de dedus după ce treci, chiar în fugă, prin arhiva lui documentară. Una dintre aceste concluzii este că G. B., intenționînd să mecanizeze, printr-o serie de sisteme primitive, operațiile muncii țăranului – de la adăpatul animalelor cu apa scoasă din puțuri prin pompe acționate de mori de vînt, și pînă la ideea trăsnită de a transporta vitele la tîrgul din satul vecin pe calea aerului, peste deal, cu niște funiculare – a fost un născocitor de utopii. Cu nimic mai vinovat sau mai puțin demn de stimă decît un pictor naiv, care, în locul lui G. B., și-ar fi desenat născocirile nu sub forma unor schițe tehnice, ci în acuarelă sau în vopsele de ulei. A doua concluzie: cine gîndește astfel, chiar dacă nu s-ar mai învîrti halucinat în jurul vreunui perpetuum-mobile, nu-și dezminte condiția de diletant și nici nu iese de sub determinările impuse de o certă formație de autodidact. Așadar, părerea mea inițială se confirmă și prin alte dovezi. Ca să nu mai vorbesc de ambiția naivă de a-și atîrna de nume acel apendice indicînd locul său de baștină și menit, se vede, să sonorizeze o moștenire de familie aflată, de către purtătorul ei, insuficient de pregnantă pentru a-i fixa și prin nume poziția aparte în colectivitatea rurală căreia îi aparținea. Ce să mai spui, apoi, de îndrăzneala și lipsa de complexe cu care abordează orice domeniu, sau de mobilitatea cu care sare de la unul la altul, din fizică în chimie, din tehnică în folclor, în funcție de ceea ce urmărește ori i se pare că ar ghici. Așa ceva iarăși nu întîlnești decît în cazul unora cu instrucția făcută mai mult la întîmplare, prin tehnica dîrză a ciupitului din zbor, ba de ici, ba de colo. Și te aștepți, pe bună dreptate, să nu ducă nicăieri.
Uite, însă, paginile acestea derutante, ivite parcă anume să mă contrazică, într-un rest de caiet dictando, cu însemnări așternute tremurat de mîna nesigură a unui om bătrîn și poate bolnav, ca dovadă a datei lor mai recente. Stilul nu diferă prea mult de cel din textele altor vîrste, e tot atît de greoi, cu formulări învechite, cu greșeli în grafierea cuvintelor din care se trădează o gramatică de acum șaptezeci de ani, cu totul ieșită din uz. La prima lectură, făcută cam în diagonală, riscam să trec cu ușurință peste caietul ăsta, plictisit cum eram după înghițirea unui vraf de pagini pline cu „invențiuni minunate” (termenul îi aparține) de care încetasem de mult să mă mai amuz. Nu știu exact ce mi-a oprit totuși ochiul din fuga lui peste file, poate desenul acela stîngaci, înfățișînd cu destulă aproximație un cap de cal. Un cap de cal cu un corn strîmb în frunte. În alte locuri, în spații anume lăsate în text, ca la miniaturiști, desenul revenea, ceva mai clar și cu linia mai exactă, arătînd insistență din partea executantului. Un licorn, inorogul din literatura veche: trebuie să recunosc că prezența lui repetată în caietul lui George Biriș Delafrata m-a pus pe gînduri. Ce să caute un licorn aici, cînd omul ăsta n-a desenat în toată viața lui decît mașinării fanteziste? Ce l-o fi apucat acum, la bătrînețe? mă întrebam. Și, ca să aflu, ca să mă lămuresc, am reluat textul, atîta cît rămăsese din el, fiindcă lipsea mult din caiet, și de la început, și de la sfîrșit; judecînd după petele de grăsime sau de petrol întinse pe file, îmi vine să cred că madam Catinca nu o singură dată smulsese din el, cu mîinile murdare, hîrtie de aprins focul în sobele ei cît niște locomotive. Și abia într-un tîrziu i-o fi băgat cineva în cap că bătrînul e un inventator de geniu, și că toate documentele ce rămîneau de pe urma lui ar avea valoare.
Deci, am reluat de mai multe ori lectura paginilor supraviețuitoare și, pe măsură ce deslușeam conținutul acelor însemnări greoaie, mirarea mea creștea, amenințînd să nu mai cunoască margini. Mi-a fost greu să descîlcesc textul, și asta nu din cauză că George Biriș l-ar fi încifrat cu intenție; pur și simplu trebuia să traduc în termeni moderni și într-o expresie curată ceea ce el denumea într-un limbaj învechit, de la începutul secolului. Niște lucruri care, dacă versiunea mea este corectă, țin de sfera unor preocupări de pionierat pe plan mondial. De pildă, n-am înțeles de la început ce voia să spună prin „mutări șchioape” și „mutări îngrămădite”, deoarece refuzam, dintr-o explicabilă împotrivire a rațiunii, să transpun cuvîntul în modernul „mutații”. De unde pînă unde mutații, mutații genetice, în mintea și în gura lui G. B. Delafrata? Mi se părea de-a dreptul absurd. Ori de cîte ori m-am simțit îndemnat să interpretez textul în sensul acesta, băteam repede în retragere. Nu, îmi spuneam, o fi el un aiurit, dar eu n-am voie să mă prostesc. Apoi, într-un tîrziu, am ajuns la concluzia că nu ieșeam din impas dacă nu-mi revizuiam prejudecățile și afirm astăzi, fără să-mi pese de risc, că numai în acest din urmă mod, propus de mine, se poate interpreta corect scrisul lui G. B., oricît de straniu ne-ar părea conținutul comunicării lui. Dincolo de „mutări” și „nucleuri pozitive” și „greșale de țăsut”, dincolo de aproximările lingvistive, de balastul expresiei perifrastice și de formulările osificate, perimate, care-ți lățesc uimirea în priviri și zîmbetul pe buze, bătrînul vorbește despre viață și despre moarte într-un sens cu totul și cu totul actual. Vorbește de generațiile care își trec materialul genetic de la una la alta, proces presupunînd o copiere, o transcriere a „ceea ce-i bun a se îndemna înainte”, cum scrie G. B., cît și a erorilor apărute în acest material în decursul vieții cuiva. „Nici o viețuitoare cît de mică nu scapă de perturburări”, precizează bătrînul, înțelegînd prin asta mutațiile produse treptat în proteine, în aminoacizi (el nu-i numește așa, se mulțumește să pomenească de „celulele corpului”, termen înglobator), deci ivirea unor greșeli repetate, însumate și înmagazinate, transmise mai departe în ciuda efectului lor nedorit. Aici, G. B. se referă în special la bătrînețe, nu-și ascunde îngrijorarea în legătură cu propria sa vîrstă avansată și scapă adesea fraze încărcate fie de regret, fie de mînie la adresa senescenței „aducătoare de neputințe și împingătoare în mormînt”. După ce-i mai trece înnegurarea, revine la ideea că senescența e, de fapt, vîrsta la care se întîlnesc în procent maxim greșelile apărute în organism pe parcursul vieții. Cu alte cuvinte, definește îmbătrînirea și moartea – cum îmi închipui că ar spune un fiziolog – printr-o degradare a structurii organismelor în urma mutațiilor negative și a acumulării de erori accidentale de transcriere sau translație. El intuiește că un presupus mecanism de transcriere („care ne copie prielnic corpul”) acționează totuși orbește și reproduce automat erorile, odată apărute. În consecință, mesajul genetic se alterează, iar elementele celulare modificate, denaturate, acționează în continuare ca un fel de mașinărie deformatoare al cărei rol n-ar fi altul decît să distrugă mesajul în întregime. Repet, acestea sînt cuvintele mele, prin care îmi pot explica mie însumi ceea ce George Biriș își spune sieși, în limbajul său obișnuit.
Din loc în loc, semnul desenat al licornului, un simbol, desigur, dar ce-o fi însemnînd? mă întrebam, încercînd să fac o legătură cu textul, însă frazele nu conțineau nici o explicație referitoare la licorn. Probabil că fusese una, în mod precis fusese, G. B. Delafrata obișnuia să explice amănunțit rostul desenelor și al figurilor. Adesea îmi vine s-o înjur pe inconștienta de madam Catinca pentru ideea ei de a aprinde focul cu prima hîrtie ce-i cade sub ochi. E limpede că explicația căutată de mine putea fi doar acolo, în partea maltratată a caietului.
Ce să mai cred despre G. B. după toate acestea? În orice caz, nu mă așteptam la o asemenea surpriză din partea lui. E greu de presupus că a inventat, că a găsit singur totul; i-au mai picat în mînă cărți de specialitate din care o fi prins cîte ceva, reținînd lucruri, informații demne de interes. Ar fi prea absurd să-mi închipui că teoria asta, tradusă de mine în fraze inteligibile, s-a născut în mintea lui „din aer”, fără să fi găsit acolo vreun suport. Dar încă n-am spus totul, mai e ceva care, dacă se confirmă, gata, mă înclin în fața Geniului Autodidact! A dat lovitura, și încă una nemaipomenită, îi aduce automat iertarea pentru toate păcatele săvîrșite față de știință în vremea cînd născocea neobosit variante de perpetuum-mobile. Ultimele pagini din caiet – ultimele rămase, vreau să spun – descriu începutul unor experiențe stranii, nu atît prin ele însele, cît prin faptul că nu te-ai fi așteptat să-l vezi pe un George Biriș Delafrata făcîndu-le. Sau poate că greșesc, poate că tocmai de la unul ca el era cazul să mă aștept, fiindcă un om cu scaun la cap, un cercetător serios, temeinic așezat lîngă o pîine și lîngă planul de activitate al cutărui institut cu nume și renume ce nu suportă perspectiva compromițătoare a ridicolului, ar fi raționat, ar fi meditat de șapte ori înainte de a refuza o dată și bine, vorba proverbului, să se angajeze într-o aventură atît de năucitoare și cu un rezultat pozitiv atît de improbabil, judecînd după ce cunoaștem azi și după canoanele bunului simț. G. B. nu era tocmai inocent în problemele chimiei (îi privesc astăzi cu alți ochi sticlăria de laborator din care madam Catinca declară senin că a tot aruncat, cu coșul, după ce bătrînul n-a mai putut lucra, o încurcau „prostiile ălea, prafuri și lichide puturoase”), nu era, așadar, tocmai pe dinafară, dacă mă gîndesc că ajunsese la un moment dat să folosească în experimente pînă și streptomicină, ale cărei efecte mutagene sînt cunoscute. Se poate presupune astfel, cu o relativă ușurință, cam în ce direcție băteau tatonările lui. Cum o mutație genetică este în fond o tentativă evoluționară sau involuționară, ea încearcă să aducă organismului ceva nou. Aducîndu-i însă acel element de noutate, mutația tulbură echilibrul, deranjează raportul organismului cu mediul și conduce în final, prin acumulări de erori care fac procesul ireversibil, la instalarea în mod generalizat a îmbătrînirii. „Să oprim mutarea”, scria mîna tremurîndă a lui George Biriș. „Să oprim așadară mutarea și greșale nărăvitoare nu s-or mai face, iară corpul va sta tot așa precum...”
Acestea-s ultimele cuvinte. Fraza întreruptă se continuă într-una din sobele gospodărite de madam Catinca. Într-un colț de filă, în stînga jos, semnul licornului. Deși mă intrigă în continuare, începe să nu-mi mai pară chiar atît de enigmatic.
*
Cu o lună în urmă, într-un sfîrșit de octombrie încă nehotărît dacă să ne mai fericească zilele cu soare sau s-o întoarcă pe ploaie definitiv, mă trezeam mahmur într-unul din cele vreo douăzeci de paturi, libere la capăt de săptămînă, care umpleau un dormitor al internatului de elevi de pe lîngă liceul cu profil de silvicultură din Frata. Mahmur nu din cauza băuturii, băusem cu măsură, ca să rezist toată noaptea aceea care a finalizat spectaculos, printr-o masă ce-ți dădea impresia că participi la o nuntă, activitățile culturale pentru care fuseserăm invitați. Eram însă obosit de noaptea albă, de solicitările unui adevărat banchet al amintirilor. Întîlnirea noastră, a cîtorva dintre invitați, foști colegi de facultate și unii chiar de liceu, avea un caracter mai pronunțat sentimental decît în cazul altor oaspeți. „Am vrut să vă arăt, neisprăviților, că dacă voi n-ați fost în stare să organizați o întîlnire de zece ani, la universitate, cu toată lumea, vă fac de rușine și vă organizez eu una de... unsprezece ani, aici, la Frata! Măcar pentru prieteni!” glumise Ion Țipan, bătîndu-ne familiar pe umăr, nespus de bucuros că răspunseserăm chemării lui aproape toți cei solicitați. Apoi nu l-am prea văzut, decît în scurte răgazuri: o dată l-am descoperit certîndu-se în curte cu șoferii, iar altă dată, în bucătăria cantinei, i-am zărit printr-o ferestruică statura de mareșal bondoc și mîna întinsă – dădea dispoziții femeilor însărcinate cu pregătirea festinului. Mă rog, făcea tot ce ținea de el pentru ca noi, invitații lui, să ne simțim bine. Și trebuie să recunosc că, dacă vinul, acru, n-a prea stat la înălțime în noaptea de care am adus vorba (zona nefiind una renumită prin calitatea viței de vie), țuica, în schimb, fiartă și nefiartă, veche și tare, apoi friptura de vînat, sarmalele și toate celelalte n-au avut absolut nici un cusur. În ce mă privește, după ce s-au mai potolit toasturile și glumele cam lipsite de umor ale cîtorva vorbăreți „de profesie”, m-am refugiat cu plăcere, împreună cu Aurel Cotrubaș, care venea să mă întîlnească tocmai de la Timișoara, într-o conversație susținută pe fondul zgomotos al unor benzi de magnetofon ce nu mai interesau pe nimeni după primele pahare băute. Ne regăseam cu emoție neînstrăinați de mai vechile noastre idealuri și cred că, fără să-și fi propus neapărat asta, fiecare dintre noi verifica în celălalt trăinicia unor sentimente prietenești purtate ani de zile pe drumuri separate. Îmi închipui că amîndoi încercam la fel gustul surprizei de a le redescoperi nealterate.
Dar nu această discuție cu caracter personal se leagă direct de fondul povestirii mele. Și nici faptul că din cînd în cînd ne amuzam, urmărind peste masă turul de forță pe care se străduia să-l realizeze, ca de fiecare dată cînd i se oferă prilejul, colegul nostru Nașcu, jucîndu-și, cu ochi sclipitori, zîmbetele insistente în jurul unei foarte tinere poetese ce părea, prin figura ei de o prudentă gravitate, categoric dispusă să nu se lase tîrîtă în ispită. Se temea pesemne să nu facă o impresie proastă, fără să-i dea prin gînd că de-abia în felul acela îi putea produce lui Nașcu respectiva impresie. Dar sînt foarte convins acum că în primul rînd ei – mai precis fandoselilor ei – datorăm cu toții experiența memorabilă de care aminteam la început. Altfel, o bună parte din programul zilei următoare ar fi urmat întocmai punctele convenționale fixate de Țipan, lipsind exact improvizația aceea cu un rezultat atît de neașteptat.
Așadar, dimineața devreme, după nici două ore de odihnă (vorba vine!) în dormitorul pustiu și cu niște perne parcă pline de cocoloașe cauciucate sub cap, hotăram cu Aurel Cotrubaș să nu ne mai lăsăm mîncați de muștele năuce ale internatului, care-și presimțeau sfîrșitul odată cu toamna, acționînd cu o furie dimensionată în consecință. Ne-am îmbrăcat cu încetineală, reluînd meticulos capetele de fir nedepănate în discuția din miezul nopții. Am mai bîrfit una-alta și în scurtă vreme ne-am convins că soluția cea mai bună de a ne drege stomacul după suprasolicitările banchetului ar fi să îmbucăm iarăși ceva. Cu această amuzantă descoperire în cap, ne-am îndreptat spre cantină, încredințați că acolo vom fi singurii dispuși să cotrobăiască prin cratițe la o oră atît de matinală. Ei bine, nu: am avut surpriza de a-i găsi, așezați la un capăt al mesei lungi, pe Nașcu și pe Ianculescu, angajați într-o veselă și nepăsătoare sporovăială, dar și în anihilarea unui dejun copios. Nu păreau deloc surmenați, deși rămăseseră în sală mult după ce alții, inclusiv poetesa în devenire, se retrăseseră la culcare, bîjbîind pe coridoarele internatului în căutarea unei camere convenabile. Nașcu mesteca de zor felii de pîine cu unt, barba neagră îi flutura ritmic deasupra unui morman de oase de pui și, deși astfel ocupată, gura nu-i tăcea o clipă. Tocmai se ironiza cu îngăduință pentru insuccesul amoros al serii, promițînd să se revanșeze cît de repede, în alte condiții și, firește, cu altă persoană.
Nu-mi închipuiam că avea să se țină de cuvînt chiar atît de curînd, cum urma să se întîmple. Abia ieșiți în stradă ca să ne omorîm timpul într-o plimbare duminicală prin satul încă amorțit, pînă la ora cînd trebuiau să ne sosească mașinile angajate de Ion Țipan pentru întoarcere, îl și vedem pe Nașcu abătîndu-se curajos spre zidul unei case din apropiere. De la o fereastră îi făcea cu insistență semne o șatenă, altă cunoștință întîmplătoare din ziua precedentă și despre care aveam să aflu ulterior că e un fel de nepoată de rang mai îndepărtat – n-aș putea să spun cît de îndepărtat – a lui G. B. (iată că-i vine rîndul să-l pomenesc din nou). Atunci, pe moment, mi-am amintit doar că-i văzusem figura la căminul cultural, tot în preajma „seducătorului de serviciu”, care o abandonase apoi cu o regretabilă și regretată ușurință în favoarea incoruptibilei poetese. Nașcu revenea acum senin, după numai cîteva ore de rătăcire sufletească, dispus să i se dedice cu totul, pentru eventual alte cîteva ore, în virtutea unei disponibilități afective pentru care nu poate fi decît admirat. Fata ne chema – îmi imaginam că mai mult de ochii lumii – pe toți; noi am hotărît însă, dintr-o privire aruncată scurt de la unul la altul, să-l sacrificăm doar pe Nașcu. Dacă am mai zăbovit prin preajmă cîteva clipe, a fost din pricina manevrei surprinzătoare a acestuia: s-a dus glonț la fereastra cu pricina și, săltîndu-se peste pervaz, și-a dat drumul în cameră prin geamul deschis.
– Uite, mă, ce face! Nu-și dă seama că o compromite în sat?! l-am auzit exclamînd pe lunganul de Ianculescu, de la care chiar că nu mă așteptam să aibă asemenea griji pentru reputația unei necunoscute.
Și ne-am întors toți trei cu fața spre vale, deciși să dispărem în josul străzii, îndepărtîndu-ne de locul unde, după originalitatea pe care și-o permisese Nașcu spre a o impresiona pe fată, simțeam parcă dincolo de perdele mulțimea de ochi ai vecinilor ațintiți asupra noastră cu niște reproșuri justificate.
Dar în clipa următoare a apărut în fereastră capul bărbos al lui Nașcu și, de astă dată, insistențele lui au fost acelea care ne-au făcut să ne schimbăm planul de fugă și să intrăm stînjeniți și cu pași șovăitori în curtea, apoi în casa mare și – fără a fi deloc austeră – cu un aer, totuși, rece și bătrînicios. Nu garantez pentru ceea ce vor fi simțit ceilalți, însă eu trăiam un moment de amuzată așteptare, conștient că fac ceva împotriva dorinței mele și avînd oarecum sentimentul ridicolului acelei situații în care ne-am trezit deodată antrenați. Înainte de a intra chiar, îmi fixasem deja strategia de a ieși după cel mult cinci-zece minute; în fond, nu eu eram dorit acolo, ci Nașcu, îmi ziceam. Să se descurce singur cum o ști, că doar n-o să pretindă să-i stăm alături, paravan sau gardă de onoare!
Apoi lucrurile s-au precipitat, ieșind bine de tot dintre limitele obișnuitului. În capătul verandei a apărut împrăștiata de madam Catinca, nepieptănată, dar cu piaptănul în mînă, amuțindu-ne cu aerul ei excentric, cu agitația ei inexplicabilă, cu limbajul percutant și nelipsit de o pronunțată tentă de vulgaritate în ciuda faptului că femeia se silea să-și compună fraza cît mai intelectual. Numai că toate eforturile ordonatoare se risipeau imediat sub presiunea unui temperament năvalnic, mobilizat de apariția noastră pînă la pierderea controlului. „Haideți, haideți, intrați, mă temeam că nu mai veniți!” strigă ea din ușă, răsuflînd ușurată, și aproape că ne-a tras de mînecă după ea, melițînd din gură, printr-o încăpere despărțită în două de un paravan din pînză albastră, nu tocmai curată (dincolo de el, aveam să aflu mai tîrziu, era laboratorul lui G. B., cel folosit de madam Catinca drept bucătărie). Am urmat-o toți trei, fără să ne fi revenit din uimire, pînă într-o cameră cu ceva mai multă lumină, mobilată într-un amestec de stiluri de-a dreptul imposibil: un pat mare, țărănesc, pe mijloc; dulapuri vechi, cu intarsii și oglinzi aburite; mese grele, sculptate pretențios, înghesuite în pereți, în dulap și în pat; apoi scaune disparate și – monumentul casei, pesemne – un fotoliu-balansoar ce masca jumătate dintr-o etajeră cu cărți prăfoase, îngălbenite, roase la cotor. Erau acolo Nașcu și tînăra nepoată a lui G. B., în picioare, strîmtorați parcă de mobile într-un colț de cameră, aproape de fereastra pe unde amicul meu bărbos se aventurase, la risc, în plin necunoscut. Am avut impresia că plutesc într-o lejeră irealitate. M-am uitat la Aurel Cotrubaș, plutea și el, zîmbind derutat, negăsindu-și locul, aruncînd priviri stînjenite în jur, pe cînd madam Catinca își agita prin încăpere formele ample, subliniate ostentativ printr-un pantalon ce urmărea să dea o notă sportivă celor cincizeci, poate cincizeci și cinci de ani ai săi. Ne invita stăruitor, cu o anume disperare chiar, să luăm loc, încă temîndu-se să nu ne piardă, să nu ne răzgîndim brusc, ca apoi, prin surprindere, să ne repezim unul după altul afară. Ne-am așezat, Aurel în șezlongul lîngă care din întîmplare se oprise, eu pe un scaun la picioarele patului. Nașcu rămînea țeapăn alături de șatenă. Ianculescu a dat să se arunce degajat pe pat, într-o margine, deși îmi închipui că muntele de perne și plăpumi clădite pe mijloc, așa cum știu că se aranjează pentru ziuă paturile la țară, l-ar fi incomodat vizibil, dar pesemne n-avea de ales.
Din momentul acela am intrat de-a dreptul în coșmar. Avansînd grăbită prin spațiul strîmt dintre mobile, madam Catinca năvăli la căpătîiul patului și începu să scotocească febril printre perne, excavînd de sub mormanul acela ceva ce nu apăru la suprafață decît după cîteva lungi secunde în care toți priveam într-acolo cu răsuflarea tăiată.
– Tata! țipa madam Catinca, ridicîndu-și cu două octave glasul, iar mîinile ei trăgeau febril, îndîrjit, cu opinteli nervoase. Tata! Tata! țipa ea surescitată.
Și, spre deplina noastră consternare, de sub mormanul unde aș fi putut jura că nu erau decît plăpumi și perne clădite, se ivi capul zburlit, apoi umerii osoși ai unui bătrîn firav de vreo nouăzeci și cinci de ani, inert, speriat, nedezmeticit încă din somn în ciuda răcnetelor care îi bombardau urechea. Între răcnete, madam Catinca întorcea spre noi o față zîmbitoare, amintindu-și probabil că nu ne prevenise de surzenia bătrînului. „Aude tare rău”, ne explică pe un ton aproape normal și imediat țipă în urechea nonagenarului: „Tata, scoală! Scoală-te, că au venit de la Cluj, să te vadă!”
Stăteam ca paralizat, într-atîta mi se păreau de neverosimile mai întîi apariția, apoi brutalizarea aceea zorită a unui bătrîn neputincios, chiar pornită din cele mai bune intenții ale zăpăcitei care-i era fiică. La orice altceva m-aș fi așteptat intrînd în casa aceea străină, la asta nu. Bătrînul părea răsărit de-a dreptul din mormînt, avea o față suptă, prelungită într-o barbă albă, nu mai puțin zburlită decît părul de culoarea lînii, lung și încă des, cum nu vezi la mulți de vîrsta lui (dar cîți nonagenari îmi ies mie în cale?); un trup uscat și mic putea fi bănuit prin materialul pijamalei. Madam Catinca izbutise să-l ridice cît de cît și, fără a-și potoli țipetele încărcate de tensiunea unor rugăminți poruncite, îl împingea de subsuori, cu opinteli scurte și repezi, ca într-o luptă, în susul pernei pe care i-o potrivise în pripă la căpătîi. Operație destul de dificilă, deoarece bătrînul, pricepînd în sfîrșit că se petrecea ceva în jurul lui, zvîcni speriat și se zbătu în brațele femeii, încurcînd-o, deși îmi pare că dădea el însuși să se scoale. Nu-mi mai puteam desprinde ochii de la ființa aceea rămasă, după cîteva clipe, într-o așteptare încordată, în șezut, cu capul întors într-o parte, în direcția din care veneau nu numai avalanșa de acute ale dezlănțuitei madam Catinca, ci și lumina zilei, prin fereastra închisă între timp de nepoată, ca să nu se alarmeze toată vecinătatea.
Cu o mișcare energică, femeia îi apucă bătrînului fața între palme și-i răsuci capul spre noi, răcnindu-i în ureche că acolo, unde-l punea ea să privească, acolo sîntem. Și iarăși am avut sentimentul că asist la o sinistră batjocură în care sfînta inconștiență se implica voios, fiindcă, mă întreb, ce sens mai are să obligi ochii unui om aproape orb să se uite la ceva pe care oricum nu-l pot vedea? Dar, pesemne, Catinca socotea prezența noastră un eveniment atît de important, încît se pierduse cu firea, nu te mai puteai aștepta din partea ei la lucruri gîndite. Ăsta era show-ul ei, avea ceva de arătat și, pe de altă parte, voia să ne convingă neîntîrziat că ea nu era oricine acolo, în Frata. Își prezenta cu mîndrie trofeul prețios, casa ei era un fel de muzeu cu exponatul încă în viață. „Și tu ai făcut ceva la vremea ta, nu-i așa, tata?” întreba, nu pentru el, ci pentru noi, care eram martori și puteam auzi. „Ai fost și în străinătate”, aducea madam Catinca un argument socotit de ea imbatabil. „Ai călătorit cu vaporul pe Dunăre, nu-i așa, tata? Ai fost și în Italia... spune, tata!... ai fost la Roma! La Roma, unde ai stat la Roma? La ce hotel?” striga ea, repetînd insistent întrebările cînd avea impresia că bătrînul, încă zăpăcit, ar fi putut să-i facă figura și să nu-i răspundă.
– La Roma am stat la „Hotel Napoli”..., vorbi într-un tîrziu nonagenarul, amintindu-și, într-o scăpărare mîntuitoare, o secvență dintr-un trecut scufundat în uitare și pe care madam Catinca i-l zgîndărea nemilos, din ambiția de a ne impresiona pe noi, vizitatorii.
Bătrînul vorbea mecanic, fără să se vadă pe fața lui vreo urmă de participare, doar barba scămoasă îi tremura mărunt cînd își rostea cuvintele, cu mici pauze între ele.
– Așa, tata, așa! exclamă madam Catinca satisfăcută. Ai fost cineva, ai inventat, ai făcut o grămadă de mașinării! îi sugera ea în continuare și mi s-a părut că voia astfel să-l convingă de ceva care pentru el nu mai exista de mult, să redea o personalitate pierdută cuiva care, îmi închipui, nu și-ar mai fi amintit singur nimic.
– Am făcut o grămadă de mașinării, repetă bătrînul în același mod mecanic și complet lipsit de participare sufletească.
– Ehei, ce viață a mai avut! Ce crai a mai fost! Vrea să ajungă suta de ani! se minuna madam Catinca, îngăduitoare și chiar încîntată, întorcîndu-se o clipă spre noi. Ai văzut multe, ai umblat prin multe țări, nu-i așa, tata? își reluă apoi țipetele la urechea bătrînului. Ai fost fericit, nu-i așa? Ai fost fericit! decise ea în numele lui, văzînd că răspunsul așteptat întîrzia să vină, și îmi amintesc perfect că bătrînul a căscat prelung, arătîndu-și gingiile știrbe.
Putea fi socotit și ăsta un răspuns.
– Nu vă văd... Nu vă văd deloc, am vederea foarte slabă! zise el abia după ce fiică-sa, amintindu-și deodată că era nepieptănată și nefardată, dispăruse ca un vîrtej în direcția laboratorului-bucătărie, lăsîndu-ne singuri cu bătrînul.
Se întrerupea astfel, pentru scurt timp, o tăcere apăsătoare, pe care nici unul dintre noi nu îndrăznea s-o spulbere. De altfel, au fost singurele cuvinte ieșite din gura lui în lipsa răspunsurilor sugerate de madam Catinca. Sentimentul penibilului nu mă părăsea nici după ce efectul surprizei trecuse.
Asta a fost prima mea întîlnire cu George Biriș Delafrata. Ce a mai urmat, cum am reușit să scăpăm de insistențele ulterioare ale gazdei (sfîrșindu-și în mare grabă toaleta – ultimele trăsături de ruj s-au executat chiar în fața noastră – tocmai se pregătea să dea o fugă „pînă la colț” după o sticlă de șampanie) interesează mai puțin. Abia atunci cînd ne-am văzut ajunși în stradă, ne-am dat drumul, ne-am descărcat de tensiunea acumulată în intervalul vizitei printr-o explozie de mirări și de comentarii precipitate, fără a avea totuși, măcar pe departe, conștiința adevăratului, uluitorului sens conținut de întîlnirea noastră întîmplătoare cu G. B. D. „Formidabil!” exclama Ianculescu, plesnindu-se teatral cu palma peste frunte. „Am fi trecut ca proștii pe lîngă casa aia fără să intrăm, fără să știm ce-i înăuntru, am fi scăpat o scenă cum nu cred să mai prindem alta în viață, dacă nu era ăsta!” spunea, arătînd în urmă spre Nașcu, cel mai puțin impresionat dintre noi toți, care cobora pe mijlocul drumului cu șatena lui agățată de umăr.
*
Cîteva zile mai tîrziu, pe adresa mea de acasă a sosit un colet impresionant, conținînd arhiva bătrînului. Nu crezusem că madam Catinca avea să ia în serios o promisiune (în starea mea de atunci aș fi promis orice, recunosc!) făcută cu ușurința celui care știe de la bun început că n-are de gînd s-o respecte. Dar femeia trage nădejde să publice toate hîrtiile astea, sau măcar o parte din ele, dacă unele, deteriorate de condițiile precare în care au fost păstrate, sînt astăzi ilizibile. De cînd a ajuns, singură sau datorită sugestiilor altora, să creadă că e fiica unui tată genial, și-a însușit o psihologie tipică de moștenitor: nimic nu i se pare un obstacol cînd e vorba să valorifice cît mai avantajos moștenirea, de la hîrțoagele fără importanță și pînă chiar la aura de glorie provincială a lui G. B., sub care madam Catinca se zbate amarnic să intre, să-i ia acestuia locul.
Ce nu știe ea, fiindcă sînt convins că n-a răsfoit decît superficial hîrtiile, deci n-a avut șansa să dea peste ce am dat eu, este că se zbate degeaba. În realitate, bătrînul o s-o îngroape și o s-o moștenească, în zadar își face ea iluzii. Asta în caz că lucrurile s-au petrecut întocmai și semnul licornului nu mă înșeală. Uite, în fragmentul ăsta de jurnal apar, cam telegrafic și uneori aproape cifrat, însemnări privitoare la tratamentul urmat de bătrîn. Mai bine zis, tratamentul pe care și l-a aplicat în urmă cu doi ani, după o serie întreagă de experiențe făcute empiric, dar vizînd un rezultat extraordinar: încetinirea „mutărilor” din organism, anularea treptată a fenomenului degradării genetice – dacă vreți o exprimare mai savantă. Capul de licorn nu poate fi decît un simbol al nemuririi. El apare numai pe paginile unde se pomenește ceva în legătură cu această problemă și l-am regăsit, firește, în jurnalul experiențelor.
Dacă George Biriș Delafrata a rezolvat cumva problema, ajutat de o preafericită întîmplare (și poate că n-ar fi el singurul autodidact căruia să-i fi reușit descoperiri de geniu), atunci e limpede că acele cuvinte de tandră invidie, scăpate de madam Catinca, „vrea să ajungă suta de ani”, sînt doar o expresie palidă și eronată a ceea ce urmează să se întîmple. Mathusalem a fost, vorba unui prieten, un „dulce copil” pe lîngă viitorul pe care și l-a pregătit G. B. Are să ne îngroape pe toți, în frunte cu zăluda de fiică-sa, și – în caz că licornul nu mă minte, repet – așa o să-l prindă anul 3000, tronînd în vîrful patului, între plăpumi și perne. Numai că patul va fi altul... n-o să reziste ăsta de-acum, și nici pernele, cît o să reziste bătrînul.
Întrebarea pe care n-o pot ocoli, și nici nu încerc, este: la ce bun? George Biriș a ajuns la nemurire, dacă a ajuns, cînd stătea cu un picior în groapă, deci destul de tîrziu, prea tîrziu chiar. De la inventarea norocoasă a inhibitorului, poate chiar a unui element care „îngheață” total fenomenul mutagen, au trecut ani de experiențe și de tratament aplicat pe sine la risc, cu nesocotința minunată și lipsa de profesionalitate a amatorului, dar și sub presiunea unui sfîrșit pe care omul și-l știa aproape. Efectul n-a fost, presupun, fulgerător, încît în cursul tratamentului organismul și-a continuat îmbătrînirea, trecînd peste pragul deplinei senilizări. Și abia de acum înainte efectul s-a fixat, abia în starea asta, căreia i-am fost martor împreună cu foștii mei colegi, au „înghețat” mecanismele celulare, aducîndu-i o nemurire rîvnită, aducîndu-i-o însă atunci cînd nu mai avea ce face cu ea, nu-și mai dorea nimic și îmi vine să cred că nu mai știa nici pe ce lume trăiește. Refuz să mă gîndesc la ce s-ar fi întîmplat dacă bătrînul găsea soluția mai din timp și dacă, făcînd-o publică, ne-am fi trezit și noi, ceilalți, confruntați cu problema. În ce fel asta ne-ar fi schimbat viețile și ar fi schimbat fața lumii... Refuz deocamdată, fiind conștient de gratuitatea unor asemenea fantazări, acum, cînd l-am văzut pe George Biriș încremenit în senilitatea lui neputincioasă, incapabil să-și mai amintească măcar cum îl cheamă, ce să mai vorbim de formule chimice sau de ordinea unor experiențe de excepție într-un lanț odinioară precis stabilit! Mai trist e că viața lui nemuritoare nu-i decît o pedeapsă gratuită, acum pentru inconștienta de madam Catinca, mai tîrziu pentru un șir întreg de generații încă nenăscute. Și îmi face impresia că cel mai pedepsit, pe întreg acest interval de timp nemăsurat, este G. B. însuși.
Asta în caz că licornul nu l-a mințit pe el și nu mă minte nici pe mine.
Măcinat de curiozitate, dar și de îndoieli, m-am repezit din nou pînă la Frata. De astă dată n-am mai împiedicat-o pe zăpăcită să alerge după șampanie pînă „la colț”, cu toate că șampania, mai ales cea proastă, îmi produce arsuri la stomac, iar la sfîrșit mă mai doare și capul. Voiam însă să rămîn, cîteva minute, singur cu bătrînul. L-am găsit treaz și, bucuros că nu era nevoie să-l trag acum eu însumi de sub grămada de perne, am răsuflat ușurat.
– Ascultă! i-am țipat în ureche, așa cum știam că face și madam Catinca atunci cînd are să-i comunice ceva, dar mai întîi m-am asigurat că fereastra era închisă, n-aveam nici un chef să fiu auzit de trecători, și încă de pe celălalt trotuar.
– Ascultă, uite ce-ai scris aici! și i-am fluturat pe dinaintea ochilor caietul cu file rupte și pagini împrăștiate, apoi m-am convins că nu le vedea și m-am rușinat de ceea ce făceam. Însă nu mai puteam da înapoi, iar femeia se putea întoarce din clipă în clipă.
– E adevărat ce spui? E adevărat c-ai descoperit chestia aia... că ești nemuritor?
Ultimele cuvinte le-am strigat ca un apucat, să-i ajungă neapărat dincolo de timpane. Crispat, așteptam un răspuns, speram să trezesc în el o vibrație la auzul cuvîntului ce concentra faptul esențial al vieții lui. Și, într-adevăr, a părut că stă pe gînduri, că meditează cu capul întors într-o parte, cu smocurile bărbii răvășite pe gulerul pijamalei. Apoi, în sfîrșit, a căscat prelung, tăcut, întocmai ca atunci cînd madam Catinca îl întrebase dacă-i fericit. Da, da, putea fi și acesta un răspuns.
mai multă Proză fantastică de Mircea Opriță
