Dragostea germanului pentru ordine

de Jerome K. Jerome

(…)

Într-o localitate dintre Berlin și Dresda, George, care de vreun sfert de oră se tot zgîia cu o deosebită atenție pe fereastră, zise:

― Ia uitați-vă, în Germania este oare obiceiul să se atîrne cutia de scrisori în pom? De ce nu o fixează pe ușa de la intrare ca noi? M-ar enerva să tot trebuiască să mă cațăr în pom ca să-mi iau corespondența. Și, în plus, nu șade frumos față de poștaș. Pe lîngă faptul că este o operație istovitoare, livrarea scrisorilor de către un om corpolent, în nopțile cu vînt, trebuie să fie un lucru de-a dreptul periculos. Și dacă țin să atîrne cutia în copac, de ce n-o prind mai jos de ce totdeauna pe crengile cele de mai sus? Dar poate că judec greșit această țară - continuă el, străfulgerat de o nouă idee. E posibil ca germanii, care în multe privințe sînt înaintea noastră, să fi pus la punct un serviciu poștal cu porumbei. Însă chiar și așa, nu pot să nu-mi fac socoteala că ar fi fost mai înțelept din partea lor să dreseze porumbeii, fiindcă de dresat tot i-au dresat, să livreze scrisorile mai aproape de sol. A lua scrisorile din cutiile astea trebuie să fie o treabă foarte complicată chiar și pentru neamțul de vîrstă mijlocie.

I-am urmărit privirea pe fereastră. Și am spus:

― Acelea nu sînt cutii de scrisori, sînt cuiburi de păsărele. Trebuie să înțelegi acest popor. Neamțul iubește păsările, însă îi plac păsările disciplinate. O păsăruică lăsată în seama ei îți clădește cuibul absolut oriunde. Și cuibul acela nu este un obiect drăgălaș, în accepțiunea germană a drăgălășeniei. Nici un pic de vopsea nicăieri, nici o figurină de ipsos primprejur, nici măcar un steag. Cuibul odată terminat, păsăruica începe să-și petreacă viața în afara lui. Scapă diverse obiecte jos pe iarbă: crenguțe, fărîme de viermi, tot felul de chestii. E lipsită de decență. Face dragoste, se ceartă cu soțul și își hrănește puii în văzul tuturor. Tatăl de familie german este șocat. El spune păsării:

― Pentru multe lucruri mi-ești dragă. Mi-e drag să te privesc. Îmi place să te aud cîntînd. Însă nu-mi plac apucăturile tale. Ia cutiuța asta și pune-ți deșeurile menajere într-însa, ca să nu le văd. Ieși la lumină cînd ai de gînd să cînți; dar limitează-ți treburile domestice la interior. Stai în cutie și nu murdări grădina.

În Germania respiri dragostea de ordine o dată cu aerul, în Germania copilașii bat tactul cu pîrîitoarele, iar păsăruica germană a ajuns să prefere cutia și să privească, plină de dispreț, pe cei cîțiva declasați necivilizați care continuă să-și înjghebeze cuiburile în copaci și prin hățișuri. Cu timpul, fiecare pasăre germană, sîntem convinși, își va avea locul său cuvenit într-un cor general. Ciripăiala asta cum dă Dumnezeu, fiecare după capul lui, trebuie să fie enervantă pentru mintea germană precisă; nu există pic de organizare în toată poveste asta. Germanul meloman o va organiza. Un păsăroi impozant, cu o gușă bine dezvoltată, va fi dresat să dirijeze, și fiecare aripată, în loc să-și irosească vocea într-o pădure pe la ceasurile patru dimineața, va cînta, la ora indicată, în grădina unei berării, cu acompaniament de pian. Cam într-acolo se îndreaptă lucrurile.

Germanului îi place natura, însă concepția sa despre natură este cu totul sui generis. Se interesează în cel mai înalt grad de grădină. Sădește șapte trandafiri pe latura dinspre nord și șapte pe latura dinspre sud, și dacă nu cresc toți de aceeași mărime și de aceeași formă nu poate dormi noaptea. Leagă fiecare floare de un băț. Aceasta îi cam strică priveliștea florii, însă el are satisfacția că o știe acolo și că ea se comportă frumos. Lacul este căptușit cu zinc, și o dată pe săptămînă scoate zincul, îl duce în bucătărie și îl freacă. În centrul geometric al peluzei cu iarbă, care uneori este de mărimea unei fețe de masă și, în general împrejmuită cu zăbrele, plasează un cățel de porțelan. Germanii îndrăgesc foarte mult cîinii, dar de regulă îi preferă de porțelan. Cățelul de porțelan nu sapă niciodată gropi în peluză ca să-și îngroape osul, și niciodată nu împrăștie un răzor spre cele patru vînturi cu picioarele dinapoi. Din punctul de vedere german, el este cîinele ideal. Stă unde îl pui, și niciodată nu vine acolo unde nu-l dorești. Poți astfel să ai un cîine desăvîrșit în toate privințele, potrivit ultimelor exigențe ale Clubului Canin; sau poți să-ți satisfaci o fantezie și să achiziționezi un unicat. Nu ești obligat, ca în cazul celorlalți cîini, să te limitezi la rasă. În porțelan, poți să ai un cîine albastru sau roz. Cu o mică diferență de preț, poți să-ți procuri un cîine bicefal.

La o anume dată, toamna, germanul își culcă florile și tufele la pămînt și le acoperă cu rogojini; și la o altă anume dată, primăvara, le dezvelește și le ridică iar în picioare. Dacă se întîmplă să fie o toamnă excepțional de frumoasă sau o primăvară excepțional de întîrziată, cu atît mai rău pentru nefericita plantă. Nici un neamț autentic nu admite ca planurile sale să fie conturbate de o instalație atît de rău reglată cum este sistemul solar. Neputînd controla mersul vremii, el îl ignoră.

Dintre copaci, neamțul preferă plopul. Alte popoare, dezordonate, nu au decît să cînte farmecele întortocheatului stejar, ale răsfiratului castan sau ale unduiosului ulm. Pentru neamț, toți ăștia, au comportamentele lor dezordonate și îndărătnice, sînt o priveliște oribilă. Plopul crește acolo unde îl sădești și cum îl sădești. Nu are păreri personale întortocheate. Nu rîvnește nici să se unduie, nici să se răsfire. El crește rectiliniu și perpendicular, așa cum trebuie să crească un copac german; și ca atare, neamțul smulge din rădăcini toți ceilalți copaci și-i înlocuiește cu plopi.

Neamțului nostru îi place sînul naturii, dar îl preferă așa cum zicea cîndva o doamnă că l-ar prefera pe nobilul sălbatic - mai îmbrăcat. Îi place plimbarea prin pădure - spre un restaurant. Însă aleea nu se cuvine a fi prea abruptă, ea trebuie să aibă o rigolă de cărămidă într-o parte pentru scurgerea apei, și la fiecare douăzeci de metri, sau circa, trebuie să se găsească o bancă pe care omul să se odihnească și să-și tamponeze fruntea; căci neamțului nostru nu-i trece prin minte să se așeze pe iarbă nici cît visează un episcop englez să se dea de-a berbeleacul pe tăpșan. Îi place priveliștea din vîrful dealului, însă îi place să găsească acolo un indicator de piatră care să-i indice la ce să privească, și o masă cu banchetă la care să se așeze și să guste din berea și „belegte Semmel”-ul (franzelă unsă) pe care s-a îngrijit să le ia cu el la drum. Dacă, în plus, poate găsi o ordonanță polițienească fixată pe un copac și interzicîndu-i să facă una sau alta, aceasta îi dă un sentiment sporit de confort și siguranță.

Neamțul nostru nu este ostil nici decorului sălbatic, cu condiția să nu fie prea sălbatic. Dar dacă îl consideră din cale afară de barbar, se pune cu serviciul pe el ca să-l îmblînzească. Mi-aduc aminte că pe-aproape de Dresda am descoperit o vale îngustă, deosebit de pitorească, ce ducea spre Elba. Drumul șerpuia de-a lungul malului unui torent de munte care pe distanță de o milă se zbuciuma în bulboane și spumega peste bolovani și stînci între doi versanți împăduriți. Fermecat, am urmat drumul pînă ce, după o cotitură, am dat peste o echipă de vreo optzeci sau o sută de muncitori. Lucrau de zor să deretice valea aceea și să impună torentului un curs demn. Toate pietrele care stînjeneau mersul apei le scoteau cu grijă și le duceau de acolo cu căruțele. Malul, de o parte și de cealaltă, îl zideau și-l cimentau. Copacii și tufișurile pleoștite, curpenii și iederile încîlcite le smulgeau din rădăcină sau le ferchezuiau. Ceva mai încolo am întîlnit lucrarea în stare finită - valea dintre munți așa cum se cădea să fie, după concepția germană. Apa, acum un rîușor lătăreț și leneș, curgea printr-o albie de pietriș neted, între două ziduri cu coif de piatră. La fiecare sută de metri descindea ca o pînză subțire pe trei praguri de lemn. Pe o lățime oarecare, de ambele părți, terenul fusese defrișat și plantat cu plopi tineri, la intervale regulate. Fiecare puiet era protejat cu un scut din împletitură de răchită și ținut la respect de o vergea de fier. Consiliul local nutrește speranța că în vreo doi ani să „finiseze” valea pe toată lungimea ei, făcînd din ea un loc de plimbare vrednic de mintea ordonată a germanului iubitor de natură. Se va afla o bancă la fiecare cincizeci de metri, și cîte un restaurant la fiecare jumătate de milă.

Și uite așa procedează ei din Memel pînă la Rin. Pur și simplu deretică natura. Îmi amintesc bine de Wehrthal. Era cîndva cea mai romantică rîpă din Pădurea Neagră. Ultima oară cînd am coborît-o, cîteva sute de muncitori italieni campați acolo trăgeau tare, muștruluindu-l pe micul Wehr pe unde să meargă, aici zidindu-i malurile, dincolo, dinamitîndu-i stîncile din cale, făcîndu-i trepte de ciment pe care să coboare, sobru și fără tapaj.

Căci în Germania nu încap discuții prostești cum că natura s-ar cere lăsată de capul ei. În Germania natura trebuie să se poarte cuviincios, nu să dea exemplu rău copiilor. Un poet german, observînd apele coborînd așa cum descrie Southey, oarecum inexact, apele ce coboară la Ladore, ar fi prea șocat pentru a se mai apuca să scrie versuri aliterative despre ele. S-ar duce în pas alergător și le-ar reclama imediat la poliție. Și atunci spumele și vuietele lor nu ar mai avea mult de trăit.

„Ei, ei, ce înseamnă asta? S-ar adresa pîraielor glasul sever al oficialității germane. Nu putem tolera așa ceva, scurt! Coborîți în liniște, se aude? Unde vă treziți?”

Și consiliul local german ar înzestra acele ape cu conducte de zinc și jgheaburi de lemn, și cu o scară în tirbușon, și le-ar îndruma să coboare cuminte, nemțește.

Ordonată țară este Germania.

(…)

mai multă Proză satirică de Jerome K. Jerome sau Trei pe două biciclete