Cît sîntem încă mici

de V. Podolschi

Toată seara mama a fost foarte nervoasă și tristă. A spălat pentru a nu știu cîta oară ceștile curate, a pus termosul cu ceai în frigider și, în sfîrșit, l-a servit pe cotoiul nostru Vaska cu gulașul elvețian, la care tata ține atît de mult.

Dar nici după asta nu s-a liniștit, ba mai mult, l-a ”scărmănat” bine pe Vaska pentru că a... îndrăznit să mănînce gulașul. Cotoiul jignit, a intrat sub dulap și, probabil pentru a o înduioșa pe mama, a izbucnit într-un plîns amar. Mama nu-i dădea nici o atenție și se tot învîrtea în jurul telefonului. Deodată a ridicat receptorul și-a format un număr.

― Tu ești Varecica? a întrebat-o ea pe Varvara Ivanovna. Bună seara, draga mea, nu cumva știi unde-i Ivan Terentievici? Astăzi știam că are doar trei lecții și el încă n-a venit acasă. Cum? Iar ședință?

Era foarte tîrziu cînd tata s-a întors acasă.

― Ce-i cu tine? a exclamat mama, în timp ce-l ajuta să-și scoată haina. Ești complet extenuat. Nu vezi cum arăți?

― Arăt foarte bine, privește, - zîmbi tata, dar nu era zîmbetul lui obișnuit, vesel, ci o strîmbătură jalnică.

― De ce ai întîrziat așa de mult? Ce s-a întîmplat? - a întrebat din nou mama.

― Înțelegi, răspunse tata cu voce obosită. Am avut o lecție experimentală și ne-am istovit cu toții peste măsură.

― Cum, cum? Ce fel de lecție?

― Ex-pe-ri-men-ta-lă!

― Ce, alte născociri de-ale raionului?

Tata clipi din ochiul drept și am înțeles că mama s-a exprimat nepedagogic. Tata face întotdeauna așa cînd mama spune ceva ce poate influența în rău educația mea.

Și asta e foarte just, fiindcă eu trebuie să știu că raionul face numai lucruri bune și foarte bune.

― Totuși ce a fost acolo la voi? a întrebat iarăși mama.

Lasă, mai tîrziu, șopti tata, apoi întorcîndu-se către mine, zise cu voce tare:

― Da' tu, fiule, de ce nu dormi la ora asta?

― Cînd să mai doarmă săracul, dacă i se dau atîtea lecții că n-are timp mititelul nici să-și ridice capul din cărți?! răspunse mama.

Tata se supăra întotdeauna foarte tare cînd mama vorbea așa, ba chiar țipa că nu înțelege principiile bunei educații și că școlarilor trebuie să li se dea și mai multe lecții pentru ca ei să nu devină niște leneși, niște trîntori de care societatea nu are nevoie.

Dar de data asta, nu știu de ce, tata n-a zis nimic. M-a privit doar și a șoptit:

― Dormi, fiule, dormi!

Eu am tras plapuma peste cap, am închis ochii și m-am prefăcut că dorm. În realitate așteptam cu nerăbdare ca tata să povestească despre strașnica lecție experimentală, pe care o ”născociseră” cei de la raion.

Cu voce înceată tata a început să povestească cum că niște medici au început să tulbure apele. Cică au țipat că școlarii sînt supraîncărcați cu teme pentru acasă, lucru foarte dăunător unei dezvoltări armonioase. La început cei de la raion s-au împotrivit și au răspuns medicilor că temele date copiilor sînt cu totul insuficiente. Dar mai tîrziu s-au predat și au căzut de acord să țină cu noi o lecție experimentală. Și astfel, fără să fim preveniți, din timp, nouă profesorilor ni s-a propus să pregătim temele date școlarilor în ziua aceea.

Lui tata i-au căzut niște probleme care nu-i ieșeau în nici un chip, un exercițiu cu fracții cu două etaje și cu procente, o poezie lungă de vreo 3 metri (n-am înțeles niciodată de ce tata măsoară versurile cu metrul), o compunere pe tema: ”Părinți și copii”, de învățat 12 rînduri din zoologie, de compus o schiță și de analizat 8 propozițiuni compuse.

De fapt, o nimica toată... Nouă ni se dau mult mai multe teme. Dar tata gemea tot timpul și se plîngea de dureri de cap; mama își frîngea mîinile, îi aducea picături de valeriană și-i punea comprese după comprese. Apoi l-au chemat pe Piotr Filipovici, vecinul nostru, doctorul. Acesta, foarte sever, a spus că tata are tensiunea ridicată și că a te supraîncărca în felul acesta înseamnă pur și simplu sinucidere.

Mama a izbucnit în plîns și a spus că nu-l va lăsa pe tata la școală pînă nu se va restabili ca lumea. Iar tata stătea foarte cuminte în pat și nu zicea nici pîs!

Bietul tata!

A doua zi dimineața, în timp ce el dormea dus, eu eram gata cu toate lecțiile și mă pregăteam să plec la școală. Tare aș fi vrut să-l îmbrățișez, dar mi-a foat teamă să nu-l trezesc. De aceea, am luat o foaie de hîrtie și i-am făcut o scrisoare:

Dragă tăticule,

Însănătoșește-te mai repede și strînge puteri. Eu mă voi purta frumos și voi învăța excepțional. Iar dacă veți mai avea lecții experimentale, mă ofer eu să-ți fac temele în locul tău, fiindcă eu sînt mic încă, și nu mă sperii numai dintr-atîta!

Te pup, al tău fiu,

Vova”

În drum spre școală n-am alergat ca altădată. Și nici nu m-am hîrjonit cu băieții. Din ochi îmi picurau lacrimi și mă gîndeam: ar trebui să avem mai multă milă față de cei mari, mai multă grijă pentru sănătatea lor. Să nu se mai țină cu ei lecții experimentale care să-i extenueze în asemenea hal!

În schimb, nouă, școlarilor, să ni se dea și mai multe lecții acum, cît sîntem încă mici, fiindcă mai tîrziu, cînd vom fi mari, ne va fi și nouă peste puteri!

mai multă Proză satirică de V. Podolschi