Aventură sub pămînt

de Ion Băieșu

Într-o noapte de insomnie ies să-mi plimb cîinele. Deși văzusem de cîteva zile că pe strada mea se făceau niște săpături, nu am luat toate măsurile de precauție și am căzut într-un șanț. Speriat, am început să strig:

― Ajutor! Ajutor!

― Dragă, îmi zice un bărbat care era în aceeași situație ca mine, nu mai striga de pomană, că nu te aude nimeni. Eu sînt aici de două zile. Ai răbdare, că nu ni se întîmplă nimic, pînă la urmă vom fi descoperiți. Cum stai cu țigările?

― Am un pachet neînceput.

― Perfect. Hai să fumăm și să mai schimbăm o vorbă. În privința mîncării, totul e în regulă: am la mine două pîini, un salam și o sticlă cu borviz.

Trebuie să mărturisesc că, în șanț, ne simțeam excelent, stînd noi lungiți pe pămîntul moale și răcoros. Tipul, care mi s-a recomandat a fi profesor de istorie, era simpatic și volubil. După ce mi-a povestit cîteva chestii foarte nostime din viața personală a lui Cezar și mi-a dezvăluit adevăratul secret al bătăliei de la Waterloo, m-am culcat și am avut un somn foarte adînc, fără să fie nevoie să recurg la barbiturice. De altfel, nevastă-mea îmi spusese mai demult că singura soluție ca să scap de insomnii e să dorm în aer liber, adică să-mi mut patul pe balcon sau în curtea interioară a blocului. A doua zi de dimineață, am făcut împreună cu profesorul cîteva investigații asupra șanțului și am descoperit că acesta era opera ICAB-ului: la picioarele noastre se afla o conductă de apă.

― Fii calm, mi-a spus profesorul, în cîteva zile tipii trebuie să apară ca să termine lucrarea.

Într-adevăr, după exact două zile au apărut lucrătorii de la ICAB și au început să astupe șanțul. În zadar am urlat noi ca disperații, nu ne-a auzit nimeni. Ca să nu fim acoperiți cu pămînt, ne-am refugiat într-un tub de beton destul de spațios, uitat în marele șanț.

― Fii calm, mi-a zis profesorul, un optimist incorigibil, este exclus ca după ce execută ICAB-ul o lucrare să nu deschidă cei de la IREB alta.

Într-adevăr, în ziua următoare am auzit zgomotul tîrnăcoapelor și al ciocanelor pneumatice. Se lucra cu atîta zor, încît șanțul a fost redeschis foarte repede. Din păcate, zgomotul a fost prea mare, ca strigătele noastre să fie auzite de harnicii lucrători, așa că am rămas, mai departe, în șanț. Nu ne-a pierit curajul. Pentru a supraviețui, am hotărît să folosim fiecare cîte o bucată de pîine pe zi și o felie de salam, cîinele urmînd să se mulțumească cu resturile. Ca să nu lungesc povestea, săpăturile s-au mai repetat de cîteva ori, pe strada respectivă acționînd în continuare cei de la gaze, de la PTT și de la Trustul de construcții-montaj 45. La un moment dat, i-am exprimat profesorului îngrijorarea:

― Nu văd cine ar mai putea veni să facă săpături pe strada noastră.

― Să fim optimiști, mi-a spus el. O stradă atît de circulată și spațioasă ca a noastră nu poate scăpa nici o clipă atenției săpătorilor.

Aproape imediat, deasupra noastră au început să bubuie ciocanele pneumatice. De astă dată eram hotărîți să ne salvăm cu orice preț. Am strigat atît de tare, iar cîinele a lătrat cu atîta violență, încît am fost auziți. A coborît în șanț un individ cu ochelari, chel și foarte bronzat.

― Dumneavoastră pentru cine faceți săpăturile? l-am întrebat.

― Sîntem arheologi. Dumneavoastră din ce comună sînteți?

― Sîntem de pe strada asta.

― Nu sînteți din comuna primitivă?! s-a mirat arheologul.

― Nu, am răspuns noi. Sîntem contemporani cu ICAB-ul.

― Păcat. Dacă aș fi găsit niște piese străvechi, făceam o comunicare importantă la seminarul de balcanologie.

― Ascultă, l-am întrebat eu, de ce n-ai venit să faci cercetări atunci cînd au săpat cei de la ICAB, de la IREB și așa mai departe? De ce a trebuit să sapi din nou?

― Aveți dreptate, mi-a spus arheologul, ar fi trebuit să ne sincronizăm, dar tocmai atunci mă aflam în concediu de odihnă.

După ce i-am mulțumit călduros salvatorului, m-am întors acasă, unde i-am povestit nevesti-mi cumplita pățanie pe care am trăit-o: uite, dragă, am căzut într-un șanț și am rămas acolo patru zile și patru nopți, un ghinion rar întîlnit.

― Of, Doamne, a strigat ea, apucîndu-se cu mîinile de bigudiuri, în ce hal mint bărbații în ziua de azi!

mai multă Proză satirică de Ion Băieșu