Totul într-un punct

de Italo Calvino

Pornind de la calculele lui Edwin P. Hubble referitoare la viteza de îndepărtare a galaxiilor, se poate stabili momentul în care, înainte de începerea expansiunii ei în spațiu, întreaga materie a universului era concentrată într-un singur punct.

― Bineînțeles că stăteam cu toții acolo, – zise bătrînul Qfwfq. Unde să stăm în altă parte? Că ar putea exista spațiu, nimeni nu bănuia. Nici timp; și, la urma urmelor, ce să facem cu timpul acolo, înghesuiți ca sardelele cum ședeam?

Am zis “înghesuiți ca sardelele” așa, ca să folosesc o imagine literară, de fapt n-aveam loc nici măcar să ne înghesuim. Fiecare punct al fiecăruia dintre noi coincidea cu fiecare punct al fiecăruia dintre ceilalți într-un punct unic care era acela în care stăteam cu toții. De altfel, nici nu ne prea stingheream, atîta doar că firile nu ni se potriveau cine știe ce. Pentru că, ce poate fi mai plictisitor, atunci cînd n-ai spațiu, decît să tot dai cu nasul de un antipatic ca domnul Pbert Pberd?

Cîți eram? Ei bine, de asta nu mi-am putut da seama nici măcar cu aproximație. Ca să te poți număra, trebuie să te depărtezi cît de cît unul de altul, pe cînd noi stăteam cu toții în același punct. Deși poate părea ciudat, această situație nu era de natură să ne facă prea sociabili; știu, de exemplu, că în alte epoci vecinii mai merg unii pe la alții; acolo, însă, din cauză că eram vecini cu toții, nu ne spuneam nici măcar bună ziua sau bună seara.

Fiecare avea relații doar cu un număr restrîns de cunoștințe. Eu îmi aduc aminte mai ales de doamna Ph(i)Nk0, de prietenul ei De XuaeauX, de o familie de imigranți, anume familia Z'zu și de domnul Pbert Pberd de care am mai pomenit. Mai era și o femeie de serviciu - “responsabilă cu întreținerea” i se spunea - una singură pentru tot universul, dat fiind spațiul atît de mic. Adevărul e că nu avea nimic de făcut cît e ziua de lungă, nici măcar să șteargă praful (evident, într-un punct nu poate intra nici măcar un grăunte de praf) și atunci nu mai contenea cu bîrfa și cu văicărelile.

De n-am fi fost decît noi, cei de care am vorbit, și tot eram prea mulți; unde mai pui că trebuia să ținem acolo îngrămădite și diverse lucruri: tot materialul din care urma să se creeze universul, demontat și concentrat, de nu puteai deosebi ce urma să facă parte din astronomie (ca nebuloasa Andromedei) de ceea ce era destinat geografiei (ca Vosgii de exemplu) sau chimiei (ca anumiți izotopi ai beriliului). În plus, te tot împiedicai de boarfele familiei Z’zu, hamace, saltele, coșuri; dacă nu erai atent, cei din familia Z’zu, sub pretextul că sunt numeroși, se purtau ca și cum ar fi fost singuri pe lume; au avut chiar pretenția să agațe niște sfori prin punct că să-și întindă rufăria.

Dar și ceilalți erau oarecum vinovați față de familia Z’zu, de n-ar fi fost decît denumirea de “imigranți”, intemeiată pe pretenția că toți se aflau acolo dinainte, în timp ce familia Z’zu ar fi venit mai tîrziu. Că prejudecata aceasta era totalmente lipsită de temei mi se pare a fi evidența însăși, dacă ne gîndim că nu exista nici un înainte, nici un mai tîrziu, și nici vreun altundeva de unde s-ar fi putut emigra; dar se găseau unii care să susțină că noțiunea de “emigrant” poate fi luată și în sine, adică independent de spațiu și de timp.

Mentalitatea noastră de atunci, să fim drepți, era îngustă, meschină chiar. Vina o purta mediul în care ne formasem. O mentalitate care ne-a rămas în fond tuturora și, atenție, care iese la iveală chiar și astăzi, ori de cîte ori, din întîmplare, doi dintre noi se întîlnesc – într-o stație de autobuz, la cinema, la cîte un congres internațional al dentiștilor – și încep să depene amintiri din vremurile de atunci. Ne salutăm – uneori mă recunoaște cîte cineva, alteori îl recunosc eu - și începem să vorbim de unul sau de altul (chiar dacă fiecare își aduce aminte numai de o parte din cei de care celălalt povestește) și astfel o luăm de la capăt cu certurile de odinioară, cu răutățile și bîrfele. Dar asta, pînă nu vine vorba de doamna Ph(i)Nk0 – căci toate discuțiile sfîrșesc aici – atunci lăsăm deoparte meschinăria și ne simțim copleșiți de o emoție fericită și generoasă. Doamna Ph(i)Nk0, singura pe care nici unul dintre noi n-a uitat-o și pe care fiecare o regretă. Unde o fi acum? De mult am încetat s-o mai caut; pe doamna Ph(i)Nk0, cu sînii ei, cu șoldurile ei, cu capotul ei portocaliu, n-o s-o mai întîlnim niciodată, nici în acest sistem de galaxii, nici în altul.

Să fie limpede, pe mine nu m-a convins niciodată teoria că universul, după ce va fi ajuns la un grad maxim de rarefiere, se va condensa din nou și că deci va trebui să ne întîlnim din nou în acel punct, ca s-o luăm iarăși de la capăt. Și totuși, mulți dintre noi sunt convinși că așa se va întîmpla și continuă să facă planuri pentru cînd vom fi din nou cu toții acolo. Luna trecută, intru în cafeneaua din colț și pe cine văd? Pe domnul Pbert Pberd:

― Ce mai faceți? Cum de ați ajuns aici?

Aflu că are o reprezentanță de materiale plastice, la Pavia. Era neschimbat, cu dintele acela de viplă și cu bretelele înflorate.

― Cînd ne vom întoarce acolo – îmi spune el, în șoaptă – trebuie să fim atenți ca de data asta cîțiva să rămînă pe dinafară... Cred că ai înțeles: familia aia Z’zu...

Aș fi dorit să-i răspund că această frază am auzit-o de la mulți dintre noi, care adăugau: “Cred că ai înțeles... domnul Pbert Pberd...”

Ca să nu cad în ispită, mă grăbii să spun :

― Și crezi că pe doamna Ph(i)Nk0 o vom regăsi?

― Ah, da... Pe ea da... făcu el, înroșindu-se.

Pentru noi toți speranța de a ne întoarce în punct înseamnă mai ales să fim din nou cu doamna Ph(i)Nk0. (Chiar și pentru mine, care nu cred în teoria asta). Și cum se întîmplă mereu, am început, în cafeneaua aceea, s-o evocăm pe ea, emoționați, și chiar scîrboșenia domnului Pbert Pberd pălea în fața acestei amintiri.

Marea artă a doamnei Ph(i)Nk0 este că nu a provocat niciodată gelozii între noi. Și nici măcar bîrfe. Că se culca cu prietenul ei, domnul De XuaeauX, era lucru notoriu. Dar într-un punct, dacă există un pat, apoi acel pat ocupă tot punctul, deci nu se punea problema că se ducea să se culce ci că era în pat, pentru că oricine se află în punct e în același timp și în pat. Prin urmare, era inevitabil ca ea să fie în pat și cu fiecare dintre noi. Dacă ar fi fost altcineva, cine știe cîte nu s-ar fi vorbit pe la spate. Femeia de serviciu era prima care să dea drumul la clevetiri, iar ceilalți nu se sfiau s-o imite. Despre familia Z’zu, de exemplu, ce lucruri îngrozitoare auzeam: nu se dădeau în lături de la cele mai mîrșave insinuări despre tată fiice frați surori mamă mătuși. În schimb, cu doamna Ph(i)Nk0 era altceva: fericirea pe care mi-o dădea ea era în același timp aceea de a mă ascunde eu punctiform în ea, cît și cea de a o proteja pe ea punctiformă în mine, era o contemplare vicioasă (dată fiind promiscuitatea convergenței punctiforme a tuturor în ea) și în același timp castă (dată fiind impenetrabilitatea ei punctiformă). Pe scurt, ce puteam cere mai mult?

Și acest lucru, așa cum era adevărat pentru mine, era la fel de adevărat și pentru fiecare dintre noi. Și pentru ea: stăpînea și era stăpînită cu o bucurie egală, și ne primea și ne iubea și ne găzduia pe toți la fel.

Ne simțeam atît de bine cu toții împreună, atît de bine, încît trebuia să se întîmple ceva extraordinar. A fost de ajuns ca ea să spună la un moment dat: “Băieți, dacă aș avea puțin spațiu, ce tăiței grozavi v-aș mai face !” și în clipa aceea, toți ne-am gîndit la spațiul pe care l-ar fi ocupat brațele ei rotunde mișcîndu-se înainte și înapoi cu făcălețul peste foaia de cocă, la pieptul ei aplecat peste grămada imensă de făină și ouă ce ocupa toată lărgimea scîndurii în timp ce brațele ei frămîntau, frămîntau într-una, albe și unse cu ulei pînă peste coate; ne-am gîndit la spațiul pe care l-ar fi ocupat făina, la grîul din care s-ar fi făcut făina, la ogoarele pentru cultivarea grîului, la munții din care coboară rîurile pentru a iriga ogoarele, la pășunile pentru turmele de viței din a căror carne s-ar fi făcut sosul, la spațiul necesar pentru ca razele soarelui să coacă grîul; la spațiul necesar pentru că Soarele să se condenseze din norii de gaze stelare și să ardă; la mulțimea de stele și de galaxii și de nebuloase galactice în mișcare prin spațiul de care ar fi fost nevoie pentru a ține suspendată fiecare galaxie, fiecare nebuloasă, fiecare soare, fiecare planetă; și chiar în timp ce ne gîndeam la asta, spațiul se și forma fără a mai putea fi oprit; în timp ce doamna Ph(i)Nk0 pronunța cuvintele: “...ce tăiței, măi băieți!” – punctul care o conținea pe ea și pe noi toți se dilata într-un fascicol de distanțe de ani-lumină și secole-lumină și miliarde de milenii-lumină, iar noi eram aruncați în cele patru colțuri ale universului (domnul Pbert Pberd pînă la Pavia), iar ea era descompusă în nu știu ce fel de energie-lumină-caldură, ea, doamna Ph(i)Nk0, cea care în mijlocul lumii noastre meschine și închise a fost capabilă de un elan generos, de primul; “Băieți, ce mai tăiței v-aș da să mîncați”, un adevărat elan de dragoste universală, dînd naștere în același timp noțiunii de spațiu și spațiului propriu-zis, și timpului, și gravitației universale și universului care gravitează, făcînd posibili miliarde de miliarde de sori, și de planete, și de cîmpuri de grîu și de doamne Ph(i)Nk0 risipite pe continentele planetelor și frămîntînd aluatul cu brațele pline de ulei și de făină, ea, cea care din clipa aceea era pierdută, și căreia noi îi duceam dorul.

mai multă Proză satirică de Italo Calvino