Noroace

de Aziz Nesin

Trecuse pe la mai toate birourile de plasare a brațelor de muncă. Cum vedea un anunț prin vreun ziar că e vreun post liber și se caută fie un funcționar, fie un muncitor, hop și el acolo.

― Lăsați adresa dumneavoastră și vă anunțăm noi – obișnuiau să spună, după ce-i notau adresa pe calendarul de pe birou, ceea ce înseamna că nu mai exista nici o speranță.

În fiecare seară cînd se întorcea, cum trecea pragul casei nevasta îl și lua în primire:

― Ai găsit de lucru?

Par-ar fi fost mai ușor să găsești niscaiva bani pierduți pe stradă decît să capeți un serviciu. Soția, nerăbdătoare, îl apostrofa:

― În viața mea n-am mai văzut un om atît de incapabil ca tine…

După această introducere urma artileria grea. Bietul om încerca să se apere:

― Am întîlnit un prieten care mi-a promis ceva. ”Vino mîine, aranjăm într-un fel”, mi-a zis.

― Ce-o să aranjeze?

― Ceva pentru mine.

― Ce anume?

― O ocupație grozavă, ceva splendid!

― Bi, bine, spune-mi odată despre ce e vorba!

― Mda… Am să dau din picioare șezînd.

― Cum vine asta, să dai din picioare șezînd? Nu înțeleg…

― Ba se poate… Am să lucrez la o mașină de cusut, apăsînd pedala cu piciorul.

― Și cît o să-ți dea?

― 300…

Ore întregi durau întrebările ce-i produceau atîta sînge rău.

A doua seară o lua de la început:

― Ei, ai început lucrul? îl întreba nevasta.

― M-am prezentat, m-am prezentat. Dar, ca un făcut… i-a murit soția, așa că n-a mai venit. Mi-a trimis vorbă să ne întîlnim miercuri.

Și venea miercurea, venea joia și, tot așa, minciunile nu se mai terminau. Pînă cînd, într-o seară, femeia i-a spus verde-n față:

― Puturosule! Te-ai obișnuit să lenevești! Începînd de mîine, să nu te mai prind pe-acasă dacă nu pui și tu mîna pe-o slujbă…

Și în ziua aceea a umblat năuc prin cinci-șase locuri, pe unde și-a lăsat și adresa, pentru orice eventualitate. Întors, seara, acasă, s-a trezit cu ușa ferecată. Atunci a avut o idee.

― Nevastă, în sfîrșit, ne-a ajutat Alah… Bucură-te, am găsit de lucru! De azi chiar am început munca.

După care imediat s-a deschis ușa. Povesti soției sale cu atîta lux de amănunte despre noua sa slujbă, încît la un moment dat crezu și el.

Soția, grijulie de astă dată:

― Culcă-te devreme, bărbățele, nu care cumva să-mi întîrzii dimineața la lucru – i-a zis.

Dis-de-dimineață și-a petrecut soțul o bună bucată de drum. Omul nostru s-a tot învîrtit pe străzi, prin parcuri… A căutat peste tot, în speranța că va găsi ceva de lucru. Seara, cînd s-a întors acasă, a țipat la nevastă-sa, ca toți bărbații care muncesc.

Viața asta fericită a durat vreo 25 de zile. Cu cît se apropia însă ziua salariului, cu atît bietul om devenea mai nervos și-l treceau tot mai des sudorile. Apucase să spună că va primi 300 de lire. Iar nevastă-sa îl bătea la cap în fiecare noapte cu socotelile ei, cum anume va cheltui banii aduși acasă.

Pînă cînd o îndemnă să-l slăbească:

― Mai bine ia-ți și tu copii și du-te la maică-ta. Te întorci la întîi, cînd iau salariul!

Femeia, supusă, își luă copiii și se duse la casa bătrînilor. Cît îl privește pe omul nostru, el era hotărît: va fura. Fixase și apartamentul pe care să-l spargă la miezul nopții.

Era ultima noapte a lunii… Începuse să se plimbe tiptil împrejurul casei vizate. După un timp se stinse și lumina de la etajul al II-lea, unde voia el să se strecoare. Peste puțin, ca un făcut, toți locatarii etajului ieșiră pe stradă: unii se duceau la cinema, alții în vizită, pe la vreun vecin. Așa că avea noroc. Putea intra în casă fără nici o teamă. Se strecură în spatele casei. Nu era nimeni. Sări gardul grădinii. Apoi, sprijinindu-se de grilajul de la fereastră, încălecă burlanul. N-a fost greu să ajungă pînă la balcon. Ce noroc! Ușa balconului era întredeschisă. Pătrunzînd înăuntru, căpătă mai mult curaj. Aprinse lumina. Nu-i venea să creadă că hoția e o îndeletnicire atît de ușoară. Privi prin încăpere: nu exista ceva care să nu merite să fie furat. În vitrină erau aranjate mai multe cești aurite. Puse mîna pe haina ce atîrna în cuier. Cînd deschise portmoneul voluminos, aflat în buzunarul hainei, rămase uimit: un teanc gros de bancnote a 100 de lire… Trase sertarul din scrinul aflat în dormitor: pachete întregi de lire, nou-nouțe, ieșite parcă atunci din tiparniță. Oriîncotro își întorcea capul, alți bani. Luă din portmoneu numai 300 de lire. Se așeză la masă și scrise un bilețel:

”Stimate domn,

Am pătruns în casa dumneavoastră ca să fur. Am luat 300 de lire, de care aveam mare nevoie. Credeți-mă, cînd voi avea banii, am să vi-i restitui.

Cu stimă”

Lăsă bilețelul și ieși tiptil, exact la fel cum intrase.

Scăpase deci, încă o lună, de gura nevestei. În sfîrșit, după atîta amar de vreme avea să doarmă și el o noapte liniștit.

Ajuns în fața casei, văzu fereastra luminată. Îi sosise deci soția. Așa că-i va arunca în față cele trei sutare, după care va țipa nițeluș la ea, ca să se știe bine cine e bărbat în casă.

Cînd a potrivit cheia în broască, a simțit două revolvere în piept:

― Mîinile sus!

Unul dintre indivizii cu revolver:

― Nerușinatule! Omul trebuie să mai aibă cîte ceva prin casă… cît de cît, puțin obraz în fața hoțului care-l vizitează într-o zi! De două ore cotrobăim peste tot și nu găsim nimic, nici măcar de leac…

Apoi l-au percheziționat pînă la piele și i-au luat cele trei hîrtii nou-nouțe.

Omul nostru și-a bătut capul pînă dimineața ce minciună să mai trîntească nevesti-si. Dis-de-dimineață auzi bătăi în ușă. Era, pesemne, soția lui. Deschise, tremurînd. Dar, surprins, descoperi în fața sa pe cei doi hoți, cu cătușe la mîini, flancați de doi polițiști. Deci hoții fuseseră prinși.

Unul dintre polițiști, arătîndu-i cele trei sutare, îl întrebă:

― Ai dumneavoastră sînt banii ăștia?

Se făcu mic. Doar și el îi furase de la altul. Era să zică: ”Nu, nu sînt ai mei”, dorind ca cel puțin să-i scape pe cei doi nenorociți. Dar polițistul i-o luă înainte:

― Indivizii ăștia au mărturisit că au intrat astă-noapte în casa dumneavoastră și v-au jefuit de acești bani.

Deci soarta ținea cu tot dinadinsul ca cele 300 de lire să-i revină lui. Și, mai ales, ce noroc avea soția lui!

― Da, sînt ai mei – a zis.

Atunci polițistul:

― Dar dumneavoastră de unde i-ați luat?

Omul nostru se îngălbeni. Aflaseră oare că și el furase?

― De ce mă întrebați?

Polițistul:

― Sînt falși, de-aia!...

Omul se clătină.

Polițistul:

― Mergeți cu noi la secție…

mai multă Proză satirică de Aziz Nesin