Nostalgia călăului

de Giovanni Papini

New-Parthenon, 9 decembrie

Bietul meu Tiapa nu se simte bine. Suferă de amor propriu înăbușit. Lipsa de acțiune îl umilește. În zadar îi dau voie, din cînd în cînd, să sugrume cîte o capră, un porc, un vițel. Toate păsările destinate bucătăriei mor de mîna lui, dar trebuie să vezi cu ce tristețe furioasă sucește gîtul cocoșilor și curcanilor.

Îl înțeleg! Îmi închipui ce ar simți un Ford condamnat să fabrice automobile pentru copii și nu mai multe de zece pe zi. Pe de altă parte, Tiapa e bătrîn și n-ar mai putea să-și exercite vechea meserie. Patruzeci de ani în șir acest indian puternic a fost călău în Mexic și în alte țări din America și Asia, dar de acum înainte nu mai are nici forța și nici precizia de odinioară, și nici un guvern nu l-ar mai lua în serviciul său. Și acest om, care a răpit viața a mii de oameni, n-ar mai ști ce să facă cu viața lui, dacă nu l-aș fi primit în casa mea, anul trecut. Călăii sînt neprevăzători și din cauza numărului lor redus, nu posedă nici măcar o trade-union profesională.

Tiapa n-a fost un meșteșugar vulgar, nici un funcționar timid și glaciar al justiției. Cred că a fost ultimul gîde de stil mare, din timpurile noastre.

Călău prin vocație. Deviza sa preferată este: ”Umerii sînt făcuți pentru băț și copacii pentru spînzurătoare”. Și această natură pasionată s-a evidențiat din plin în motivul care l-a făcut să-și părăsească profesiunea. În țara unde era călău, un tînăr asasin a fost grațiat și el refuză grațierea. I l-au predat lui: victima era fericită, salută pe executorul său și chiar îi strînse mîna. Dar toate acestea supărară în mod ciudat pe Tiapa. ”Atîta vreme cît sînt îndărătnici și se zvîrcolesc, zise el, totul merge bine, dar eu nu vreau să fiu complicele unui sinucigaș”. Și nu vru să facă serviciul, așa încît fu concediat înainte de vreme.

― Europa, îmi spunea el, a pierdut secretul de a ucide. Adoptarea mijloacelor mecanice e semnul decadenței unei arte. Ghilotina e rapidă, dar prea geometrică și impersonală. Apoi, împușcarea e triumful superficialității, o cheltuială inutilă. Fără să socotești că pușca, înnobilată prin vînătoare și război, n-ar trebui să fie întrebuințată împotriva criminalilor. Statele Unite, cu scaunul electric, au coborît în abjecțiune. Electricitatea, cea mai spirituală forță a naturii, aceea care dă lumină și aripi, umilită pînă la punctul de a asasina pe asasini! Englezii, care au păstrat vechea spînzurătoare, sînt mai logici și mai respectuoși, deși furcile sînt, din alt punct de vedere, un mijloc prea incolor și primitiv — aș zice chiar, prea naiv. Ca să spun adevărul, în Europa sînt numai două popoare care păstrează încă oarecare originalitate în alegerea torturilor: Spania și Turcia. Garrote-le și țeapa ies puțin din comun și constituiesc o pedeapsă mai aspră decît de obicei, dar rămîn în umbră față de vechile invenții ale acestei arte. Și băgați de seamă că turcii nu sînt nici europeni, ci sînt de rasă mongolă și acum iată-i excluși din Europa.

Evul mediu a fost, pentru rasa albă, marea epocă a omuciderii legale. Roata, îngroparea cu capul în jos și sfîșierea în patru bucăți erau operațiuni rafinate și care cereau oarecare abilitate. Nici anticii nu se lăsau mai prejos. Supliciul lui Mesentius, deși puțin răspîndit, era cu totul genial și ideea lui Nerone, de a transforma trupurile omenești, cu ajutorul smolii, în torțe vii, nu merita să fie părăsită. Focul este, după mine, unul din instrumentele cele mai perfecte ale justiției. Nimic nu egalează, din punct de vedere al nimicirii totale un rug bine pregătit, făcut din lemn rășinos și ajutat de vînt. Are ceva clasic, poetic, grandios, care place ochilor și imaginației. Chinurile care au rămas mai adînc imprimate în memoria oamenilor sînt acelea care au avut ca instrument flacăra. Grătarul Sfîntului Laurențiu, rugul arzător al Jeannei d'Arc, rugul lui Savonarola: ce pagini mari de eroism și de istorie!

Nu vreau să zic prin aceasta că securea n-ar avea meritele sale. Ea stabilea o legătură directă și aș zice aproape intimă între călău și cel condamnat. Nu era dat tuturor să reteze capul cu o lovitură. Era nevoie de o vedere excelentă și de un braț sigur. Și cînd era vorba de personaje sus puse, de regi sau de alții de acest fel, erai în pericol să tremuri sau să te lași intimidat. În meseria noastră, sentimentul e un mare neajuns.

Nu înțeleg de ce răstignirea pe cruce nu se mai întrebuințează de atîtea secole: era un supliciu destul de lung, destul de dureros și mai cu seamă estetic. Estetica, astăzi, e prea puțin luată în seamă. În Europa mai ales, execuțiile se fac în curțile închisorilor, aproape pe întuneric, în grabă, ca și cînd justiția omenească s-ar rușina de sentințele sale. Pentru mine este un mister acest fel de a proceda. Ori judecătorii cred că cel condamnat merită în adevăr să moară și atunci ar trebui să înconjure această moarte de cea mai mare solemnitate, ca să înspăimînte pe ceilalți criminali; sau se îndoiesc de legitimitatea dreptului lor asupra vieții omenești și atunci n-ar trebui să condamne pe nimeni la moarte.

Am făcut multe călătorii prin lume, în scopul de a mă perfecționa în arta mea și trebuie să mărturisesc că și în acest domeniu Asia poate da lecții tuturor. Nu vorbesc despre evrei: după cum n-au nici arhitectură, nici sculptură, nici pictură, ei n-au cunoscut nici tehnica pedepsei capitale. Întrebuințau uciderea cu pietre — dar a arunca cu pietre e o distracție de copii, nedemnă de adevărații oameni. Și remarcați că oricine putea să ia parte la acest josnic supliciu democratic: nu exista în Iudeea antică meseria fixă de călău. Singurul evreu care a dat dovadă de oarecare imaginație, a fost regele Manasse care, după cît se povestește, a pus să lege pe profetul Isaia între două mese și apoi să-l taie cu ferăstrăul.

Cu totul alt obicei aveau egiptenii și asirienii. Cînd un popor se răscula, regii babilonieni puneau să fie jupuiți vinovații și cu pielea lor tapetau zidurile orașului răzvrătit. Aceste tradiții au trecut la mongoli, dar Tamerlan e și mai vestit, atît pentru cantitatea cît și pentru calitatea torturilor sale. Era un angrosist, nu un rafinat. Piramidele de cranii, pe care le lăsa ici și colo, ca amintire despre trecerea sa, nu erau lipsite de oarecare frumusețe, dar felul de a ucide era mai curînd comun și expeditiv. Adevărata patrie a artei noastre este China. În călătoria de studii pe care am făcut-o în Imperiul Ceresc (sînt atîția ani de atunci, eram încă tînăr...) am putut asista la unele torturi clasice ale acestei țări, în care politețea este atît de aleasă. Dar începuse și acolo decadența și mi se spune că acum, de cînd cu republica, lucrurile merg și mai rău. Și ei vor să maimuțărească pe europeni și se înjosesc pînă la împușcare!

O singură dată, într-un oraș din provincia Kuang-si, am putut asista la tortura ”cuțitelor”, care pentru mine este o capodoperă a profesiunii noastre. În tot cazul, este cea care mi-a lăsat cea mai puternică impresie: merită să fie văzută. Poate că nu știți în ce constă. Condamnatul e legat de un copac: în fața lui stă călăul, cu un fel de coș acoperit cu o pînză. Din cînd în cînd, executorul bagă mîna în coș, scoate afară un cuțit, citește inscripția gravată pe lamă și, după indicațiile scrise, operează. Sînt în coș atîtea cuțite, cîte părți are trupul și fiecare din aceste părți corespunde unei inscripții săpate pe lamă. Cel dintîi cuțit pe care l-a apucat călăul trebuie să fi avut scris ”piciorul drept”, pentru că acesta a fost cel dintîi membru pe care am văzut că-l taie pacientului. Apoi am văzut rînd pe rînd cum îi taie urechea stîngă, fesele, mîna stîngă, piciorul stîng, buza de sus, amîndouă țîțele și brațul stîng. Pacientul nu urla, ci abia gemea. Poate că leșinase. Mi se spuse că familiile condamnaților, cînd sînt bogate, plătesc o sumă mare călăului, ca să scoată cuțitul pe care e scris ”cap” sau ”inimă”, spre a zădărnici intențiile inventatorului și a scurta execuția. De data aceasta, trebuie să fi fost vorba de un răufăcător sărac, deoarece numai la urmă de tot i s-a tăiat capul.

Calitățile unei pedepse fiind durata și varietatea torturii, mi se pare că cel dintîi loc ar fi trebuit dat acelei a cuțitelor. Legai prietenie cu călăul de acolo: era un bătrîn frumos, cu cioc alb și foarte politicos. Îmi spuse că această tortură din nefericire era scoasă din moda și că se putea practica prin toleranța autorităților locale, numai în unele colțuri de provincie. Îmi mărturisi că pînă și în China arta călăului era din ce în ce mai puțin apreciată și căutată și secretele meșteșugului sînt pe cale de a se pierde. Azi, cînd decadența e universală și vizibilă îmi vine în minte plîngerea lui. Numai în unele regiuni din America și din Asia se găsesc artiști ai morții, care-și exercită meseria cu dragoste și n-au pierdut cu totul bunele tradiții. Și eu, care vă vorbesc, eu care pot să mă laud în cariera mea cu aproape două mii de execuții practicate în cele mai bune condiții și după toate metodele, sînt silit să vegetez în bucătării și să mă mulțumesc, spre a-mi trece vremea, luînd viața unor animale așa de vulgare.

Într-o zi l-am întrebat ce senzații încerca, în epoca sa frumoasă, în timpul unei execuții și dacă n-a simțit repulsie sau remușcare pentru oribila meserie pe care o făcea. Mă privi zîmbind:

― Remușcări? Repulsie? Și de ce? În fața condamnatului nu aveam impresia că am în fața mea un om viu, ci un mort. Din momentul în care fusese pronunțată sentința, acesta era viu numai prin toleranță și din motive birocratice. În mod legal, el era șters din rîndul celor vii și eu puteam să-mi îndeplinesc funcția cu aceeași răceală pe care o au medicii cînd taie și jupoaie un cadavru. Pentru mine, adevăratul autor al morții e judecătorul: eu nu eram decît un instrument, cum e cuțitul sau frînghia. Ce remușcări aș fi putut simți? Dacă ar fi fost după mine, n-aș fi ucis nici un păianjen. Statul îmi încredința un cadavru viu și-mi poruncea să scap pămîntul de el. Și, pe urmă, cea mai mare parte din condamnați erau asasini și eu nu le făceam nimic mai mult decît ceea ce făcuseră ei altora, aceia nevinovați.

― Mărturisește, totuși, că meseria îți plăcea și că satisfăcea plăcerea de sînge, care este în natura dumitale.

― Și acesta nu-i un merit? răspunse Tiapa. Nimeni nu-și poate exercita cinstit și cu demnitate meseria dacă n-o iubește. Cît despre plăcerea de sînge, ce rău vedeți aici? Dacă s-a născut odată cu mine, nu sînt responsabil eu. Fiecare urmează propria sa înclinare. Pictorul pictează pentru că-i plac culorile și formele; astronomul studiază pentru că are o predilecție pentru numere și pentru stele și de ce ar trebui să pară ciudat că un călău ucide pentru că îi place sîngele? Nu înțeleg prejudecata pe care o au oamenii civilizați împotriva călăului. Dacă nu vă trebuiesc călăi, suprimați pedeapsa capitală: fără îndoială că judecătorii n-o aplică pentru a ne face plăcere nouă, executorilor. Și dacă nu voiți s-o suprimați, mulțumiți lui Dumnezeu că se nasc oameni care să exercite această profesiune și cinstiți-i cum se cuvine.

― Totuși, nostalgia de care suferi, nu ți se pare ceva urît, rău?

― Încercați, răspunse triumfător Tiapa, să faceți meseria de călău timp de patruzeci de ani și apoi să stăm de vorbă. Îmi lipsesc capetele așa cum îi lipsesc lutul și dalta unui sculptor paralitic; sufăr așa cum ar suferi un violonist căruia i s-ar fi tăiat mîinile. Răul meu este o probă nepieritoare despre dragostea pe care totdeauna am avut-o pentru arta mea. Dar artiștii adevărați au fost totdeauna neînțeleși și calomniați...

Și o lacrimă, o lacrimă adevărată izvorî din ochiul drept al bătrînului Tiapa.

mai multă Proză satirică de Giovanni Papini, sau înapoi la Gog