Ploșnița

de Nagy Lajos

Există animale domestice, de casă, ca de pildă calul, boul, cîinele, pisica și omul cumsecade, și există animale sălbatice, cum sînt leul, tigrul, jaguarul, trabantul și omul dat dracului.

Ploșnița nu-i un animal domestic, deși locuiește în casă (nu într-a noastră, ci într-a vecinilor!) fiindcă ploșnița ciupește. În schimb, chiar dacă ciupește, nu-i un animal sălbatic, fiindcă nu locuiește în pădure. Cel mai corect ar fi să definim ploșnița ca fiind un animal de pat.

Ploșnița e un animal micuț, cît o perlă, sau cît un strop de sînge, sau cît un bob de mazăre (fiecare cu comparația preferată). Coloritul său e roșu-argintiu, iar mirosul său e neplăcut. Toate acestea reprezintă măsurile înțelepte pe care le-a luat natura. În felul acesta omul poate suporta mai ușor cele cîteva mii de ploșnițe pe care le are în respectabilul său dormitor, dar imaginați-vă cît i-ar fi de greu să le suporte dacă ploșnițele ar avea mărimea șobolanilor, dacă ar fi de culoare bleu și ar mirosi a lăcrămioare! Evident, ar fi cu mult mai greu de suportat. De aceea spun eu mereu că natura este organizată grozav de înțelept și că nu-i bine să o criticăm doar așa, fără judecată.

Veți spune, poate, că ar fi fost și mai înțelept din partea naturii dacă nu crea deloc ploșnițele. Nu-i adevărat. E drept că nu e agreabil să avem în casă cîteva, dar e cu atît mai plăcut să știm că alături, la Kavacs și la Koplalaghi, sînt și mai multe.

Numele ploșniței este de origine slavă și derivă din cuvîntul slav: ploska. Ploșnița este deci dovada că strămoșii noștri fiind nomazi, dispuneau de un stoc supranormativ de păduchi, pe care după ce s-au stabilit aici l-au preschimbat în ploșnițe.

Ploșnița e un animal cultural; la popoarele sălbatice sau la cele nomade nu apare, așa cum nu apare nici în mediul rural, și nici în cel provincial. După părerea mea, cultura unui popor se măsoară cel mai bine în numărul de ploșnițe pe care le posedă.

Ploșnița locuiește în casele din marile orașe, în dormitor, între stinghia patului și perete. O dată cu stingerea veiozei, își începe plimbarea noctură pe pereți. Se plimbă ce se plimbă, apoi, pe căi ocolite, pătrunde în pat, se urcă pe om, îi face o găurică în piele, după care începe să-i sugă sîngele printr-o țevușoară.

Cînd s-a săturat, ploșnița își trage țevușoara din găurică, o șterge, o bagă în buzunar și o rupe la fugă. Victima rănită mai doarme cîteva clipe, pînă cînd ploșnița reușește să fugă din pat și să se ascundă sub volumul "Moartea lui Petofi", după care se trezește brusc, aprinde lumina și se scarpină la locul faptei. Apoi pornește, suduind și blestemînd, să-l caute pe vinovat. Ploșnița stă cuminte și ascultă, știind că nu poate păți absolut nimic și se amuză de faptul că victima n-o ocărește pe ea, ci pe maică-sa.

mai multă Proză satirică de Nagy Lajos