Boala ca leac

de Giovanni Papini

Reykjavik, 13 iulie

Îmi plac vulcanii atît de mult, pe cît de puțin îmi plac oamenii; m-am aventurat deci pînă aici, să văd Hekla. Acum două zile, m-am simțit deodată rău. Dureri surde peste tot, mai ales în ceafă, dar fără febră. Am cerut un doctor, care să vorbească bine englezește.

În aceeași seară, m-am pomenit în fața unei imitații omenești de koboldo: pîntece rotund, față rotundă, ochi rotunzi și, la cel drept, un monoclu rotund; nas scurt, picioare scurte, brațe scurte, mîini grase și mobile.

— Sînt, îmi zise el, într-o excelentă limbă engleză, doctorul Harold Olafsen. Spuneți pentru ce motiv m-ați chemat.

Îi descrisei simptomele răului meu. Doctorul Olafsen mă privi pătrunzător cu pupila dreaptă, apărată de monoclu și gura sa cărnoasă și sarcastică se strîmbă.

— Și dumneavoastră doriți poate să fac să dispară boala?

Îi răspunsei că, în adevăr, recurgînd la știința sa, aceasta era intenția mea. Koboldo cel rotund se întunecă și păru că ezită între rînjet și un acces de furie. Dar stăpînirea de sine birui și îndată doctorul Olafsen se potoli.

— Nu voi săvîrși niciodată, reluă el, o asemenea nemernicie. Nu vreau să am remușcări și nici, pe de altă parte, nu pot să violez sistemul meu personal, pentru a vă face plăcere. Dumneavoastră sînteți străin și nu puteți ști. Nu știu pentru ce motiv vi s-a vorbit despre mine. Nici un bolnav din Islanda nu mă cheamă la patul său și toți, de altfel, mor înainte de intervenția funestă a medicinii vulgare. Dacă vreți să trăiți, nu trebuie să întreprindeți nici o ofensivă împotriva bolii, care, fără îndoială, este providențială și binefăcătoare. Cel mult pot să vă procur încă o boală, care să ajute efectele celei dintîi...

Cea dintîi pornire a mea fu aceea de a pofti pe doctorul Olafsen să plece, deoarece nu putea sau nu voia să mă scape de dureri. Dar atracția pe care am simțit-o totdeauna pentru lunatici birui și m-am făcut că iau de bun discursul său, cu speranța să-l îndemn să-mi descopere fondul absurdității sale.

— Sînt gata să urmez metoda dumitale, răspunsei, numai dacă vrei să-mi arăți care sînt principiile pe care se bazează.

Obrazul roșu al doctorului Olafsen se dilată într-un zîmbet lipsit de simetrie, dar triumfător. Cred că de multă vreme nimeni nu se oferise să-l asculte.

— Sistemul meu, începu el, își are originea într-o profundă observație făcută de școala hipocratică, pe care medicii, natural, n-au știut nici s-o descopere, nici s-o aprofundeze. După Hippocrat, deci, sănătatea e un metron, un echilibru între extreme și excesul de sănătate e periculos, căci denotă apropierea de boală. Poate n-ați citit scrierile lui Hippocrat, dar desigur că ați tradus, în școală, Agamemnon de Eschil. În versurile 1001 — 3, subtilul poet pune corul să repete marele adevăr: „O sănătate prea înfloritoare e îngrijorătoare, pentru că vecina sa, boala, e totdeauna gata s-o doboare".

Aici am găsit o îndrumare spre marea intuiție salvatoare pe care am avut-o. Adevăratul meu principiu se poate enunța astfel: boala e necesară, ca și sănătatea, pentru perfecționarea și păstrarea corpului omenesc. Oricine e sănătos are, cum arată experiența, un rău ascuns. Dacă răul se manifestă, în loc să-i tulburăm cursul, trebuie să-l respectăm. Numai în cazul în care devine excesiv și amenință să compromită echilibrul general, se poate sfătui inocularea germenului unei alte boli, capabilă să combată și să contrabalanseze pe cea dintîi. Hahnemann, fondatorul homeopatiei, întrevăzuse o parte din adevăr, anume că numai răul poate combate răul. Dar el este stăpînit, ca toți alopaticii, de vechea prejudecată care pretinde că boala trebuie extirpată, combătută, vindecată. Eroare răspîndită, dar periculoasă și adeseori ucigătoare.

Trebuie să ne convingem că maladiile nu sînt altceva decît leacuri. Ele sînt o supapă de siguranță, un vehicul de ușurare, o reacție împotriva exceselor sănătății, un prețios preventiv oferit de natură. Trebuiesc cocolite, cultivate și cînd e nevoie, provocate. Nu vă mirați. Dacă un om păstrează de prea mult timp o sănătate îngrijorătoare — simptom constant de dezastru — e necesar să-l supunem unui tratament energic, adică să-i transmitem maladia care corespunde mai bine cu dezechilibrul organismului său. Nu, desigur, o maladie prea gravă, dar un exces de febră, de exemplu, e salvator pentru limfatici și o bună criză de anemie e necesară celor sanguini. Revine doctorului sarcina de a ghici ce boală este indispensabilă celor care au aparență de sănătate. Că această teorie e justă, o demonstrează un fapt semnalat de toți istoricii: că oamenii bolnăvicioși trăiesc mai mult decît cei robuști. Nenorocirea omului care nu e decît rareori bolnav! De obicei, natura are grijă de aceasta, dar dacă ea întîrzie, e nevoie ca doctorul să sară în ajutor. De altfel medicina rațională trebuie să intervină numai în două cazuri: să dea o boală celor care se încăpățînează să fie sănătoși sau să dea încă una celor care sînt deja bolnavi, fie spre a se atenua, fie pentru a întări boala survenită în mod natural. Cu un cuvînt, medicul trebuie să fie un nosofor, adică un aducător de boli. Numai prin această metodă el poate apăra viețile oamenilor. Vechea concepție despre medicul care se trudește să facă să dispară simptomele bolii și-a trăit traiul, aparține de acum înainte fazei barbare a patologiei. Singurul motiv pentru care medicii ordinari își păstrează încă locul, este lașitatea omenească. Oamenii se tem de durere, nu vor să sufere și atunci recurg la acești șarlatani, care se laudă că fac să înceteze suferința și, nenorocire, cîteodată o adorm, în adevăr, cu ajutorul doctoriilor otrăvitoare și răufăcătoare. Ei nu știu, nenorociții, că durerea, chiar și cea fizică, e tot așa de necesară omului, ca și plăcerea, după cum boala îi e necesară, ca și sănătatea. Dar cum se poate întîmpla un exces de boală — tot așa de periculos ca și excesul de sănătate — noi putem și trebuie să intervenim numai pentru a opune o boala celei noi care a pus deja stăpînire pe pacient. Astăzi, unii încep să aplice metoda mea, deși pe ascuns și sînt sigur că anumiți psihiatri combat paralizia progresivă inoculînd microbul frigurilor - e adevărat că sub pretextul absurd de a o vindeca.

Numai cu mine începe epoca medicinii realiste și sintetice. Totuși, n-am reușit pînă acum să conving decît puțini adepți — și aceștia, din fericire, nu pot exercita medicina deoarece nu sînt doctori. Dar marele meu principiu — boala ca remediu — aparține viitorului.

— Teoriile dumitale, răspunsei eu, mi se par excelente și sînt ispitit să urmez sistemul acesta. Ce-ar trebui să fac în cazul meu?

Doctorul Olafsen nu se gîndi mult:

— Să lăsați liber curs durerilor și la nevoie să le excitați cu o mică doză de cofeină. Dacă peste două zile n-au încetat, aș fi de părere să provocăm o hipertermie, adică să ajungem la o temperatură bună între 39 și 40.

Am promis să-l ascult și doctorul, încîntat, plecă. Îndată ce plecă, luai două pastile de aspirină: în dimineața asta mă simt mai bine și peste o zi mă îmbarc pe vaporul care pleacă la Copenhaga.

mai multă Proză satirică de Giovanni Papini, sau înapoi la Gog