Lupii din Cernogratz

de Saki

― Există vreo legendă în legătură cu acest castel? o întrebă Conrad pe sora lui. Conrad era un comerciant prosper din Hamburg, dar era singurul cu o fire mai poetică dintr-o familie eminamente practică.

Baroana Gruebel ridică din umerii ei rotofei.

― Întotdeauna există legende care plutesc asupra unor locuri vechi ca acesta. Ele nu sînt greu de inventat și nu costă nimic. În acest caz, există o poveste care spune că, de cîte ori moare cineva în castel, toții cîinii din sat și animalele sălbatice din pădure urlă toată noaptea. Cred că nu ar fi prea plăcut de ascultat așa ceva, nu?

― Ar fi straniu și romantic, spuse comercianul din Hamburg.

― Oricum, nu-i adevărat, spuse baroana cu un aer de mulțumire. De cînd am cumpărat noi acest loc, am avut dovada că așa ceva nu se întîmplă. Cînd a murit bătrîna mea soacră, în primăvara trecută, am ascultat cu toții, dar nu s-a auzit nici un urlet. Este pur și simplu o invenție care dă acestui loc demnitate, fără să coste ceva.

― Povestea nu este așa cum ați relatat-o dumneavoastră, interveni Amelie, guvernanta bătrînă și încărunțită.

Toată lumea se întoarse și privi către ea cu uimire. Ea obișnuia să stea tăcută, prețioasă și ștearsă, la locul ei de la masă, fără să vorbească vreodată, dacă nu i se adresa cineva, și erau puțini cei care și-ar fi dat osteneala să intre în conversație cu ea. Astăzi o volubilitate subită coborîse asupra ei. Ea continuă să vorbească rapid și nervos, privind drept înainte și părînd că nu se adresează nimănui în mod special.

― Urletul nu se aude cînd moare oricine în castel. Numai atunci cînd moare unul din familia Cernogratz lupii de prin apropiere, ca și alții de prin depărtări, se adună la marginea pădurii și urlă exact înaintea ceasului morții. Există numai cîteva perechi de lupi care își au bîrlogurile în această parte a pădurii, dar, într-un astfel de moment, îngrijitorii spun că se adună mulțimi de lupi, strecurîndu-se pe nesimțite din umbrele adînci ale pădurii și urlînd în cor, iar cîinii de la castel, din sat și de la fermele din jur latră și urlă de teamă și furie la acest cor. Atunci cînd sufletul celui pe moarte îi părăsește corpul, un copac se prăbușește în parc... Așa se întîmplă cînd moare un von Cernogratz în castelul familiei lui. Desigur că, pentru un străin care moare aici, nici un lup nu va urla și nici un copac nu se va prăbuși. Oh, nu...!

Era o notă de sfidare, aproape de dispreț, în vocea ei, atunci cînd rosti aceste ultime cuvinte. Baroana, bine-hrănită și mult-prea-bine-îmbrăcată, privi cu furie către bătrîna îmbrăcată modest, care sărise cam departe față de ceea ce părea a fi nota ei obișnuită și modul ei șters de a fi, de putuse să vorbească cu atîta lipsă de respect.

― Se pare că știi destul de multe despre legendele familiei von Cernogratz, fraulein Schmidt, spuse ea tăios. N-am știut să istoria acestei familii este un subiect în care ai putea să fii atît de pricepută.

Răspunsul la această ironie a ei a fost și mai neașteptat și mai surpinzător decît intervenția în conversație care îl provocase.

― Eu însămi sînt o von Cernogratz, spuse bătrîna. Așa se explică faptul că eu cunosc istoria acestei familii.

― Dumneata ești o von Cernogratz? Dumneata?! interveni neîncrezător corul de voci.

― Atunci cînd am ajuns foarte săraci, explică ea, și eu am fost nevoită să plec și să dau lecții, mi-am schimbat numele. M-am gîndit că este mai potrivit cu noua mea situație. Dar bunicul meu și-a petrecut o mare parte a copilăriei în acest castel, iar tata obișnuia să-mi spună multe povești despre el și, bineînțeles, am aflat toate legendele și întreaga istorie a familiei. Cînd cuiva nu-i mai rămîne nimic altceva decît amintirile, atunci el le păstrează și le șterge de praful uitării cu o grijă deosebită. Nu m-am gîndit de loc, atunci cînd am intrat în serviciul dumneavoastră, că va trebui cîndva să vin aici cu dumneavostră la străvechiul cămin al familiei mele. Aș fi preferat să fie oriunde în altă parte...

Cînd ea termină de vorbit, se așternu liniștea și baroana schimbă discuția către un subiect mai puțin jenant decît istoriile de familie. Dar apoi, cînd bătrîna guvernantă se strecură încet afară pentru îndatoririle ei, se porni un vacarm de voci, luînd-o în rîs și exprimîndu-și neîncrederea.

― A fost o impertinență, izbucni baronul, afișînd o expresie scandalizată cu ochii bulbucați. Ei poftim, această femeie să vorbească astfel la masa noastră! Aproape ne-a aruncat în față că noi sîntem niște nimeni. Eu nu cred nici măcar un cuvînt din tot ce ne-a spus. Ea este Schmidt și nimic mai mult. O fi stat de vorbă cu unii țărani despre familia von Cernogratz și și-a însușit istoria și poveștile lor.

― Vrea să evite anumite consecințe, adăugă baroana. Știe că va fi curînd dată afară și s-a gîndit să facă apel la simpatia noastră. Auzi, bunicul ei!

Baroana avea și ea numărul uzual de bunici, dar niciodată, absolut niciodată nu se lăuda cu ei.

― Presupun că bunicul ei o fi fost vreun ajutor de bucătar sau ceva în genul acesta pe lîngă castel, la vremea copilăriei, chicoti baronul, așa că partea cu copilăria la castel poate fi adevărată.

Comercianul din Hamburg nu spuse nimic. El văzuse lacrimi în ochii bătrînei cînd vorbise despre păstrarea amintirilor sau, fiind o fire imaginativă, credea că le-a văzut.

― Îi voi da un preaviz imediat după sărbătorile de Anul Nou, anunță baroana. Pînă atunci voi fi prea ocupată ca să mă pot descurca fără ea...

Dar a fost necesar să se descurce fără ea mult mai repede, pentru că, în frigul mușcător de după Crăciun, guvernanta se îmbolnăvi și rămase în camera ei.

― Este de-a dreptul provocator, protestă baroana în fața musafirilor ei, care erau adunați în jurul focului, în una dintre ultimele seri ale anului care era pe ducă. În tot timpul de cînd este în slujba noastră, nu-mi aduc aminte să fi fost bolnavă cu adevărat, atît de bolnavă încît să nu poată merge să se achite de treburile ei, vreau să spun. Și acum, cînd am casa plină și cînd ar putea să-mi fie de folos într-o mulțime de lucruri, pleacă și cade la pat. Trebuie să-mi fie milă de ea, desigur, arată atît de ofilită și de chircită, dar, cu toate acestea, mă deranjează grozav.

― Foarte supărător, căzu de acord nevasta bancherului, cu simpatie. Frigul puternic i-a dat, cred, peste cap pe bătrîni. A fost deosebit de frig în acest an.

― Gerul din acest an este cel mai grozav dintre cele cunoscute în luna decembrie de mai mulți ani, declară baronul.

― Și, cu siguranță, ea este destul de bătrînă, preciză baroana. Mai bine i-aș fi dat preavizul acum cîteva săptămîni. Așa, ar fi plecat înainte de a i se fi întîmplat asta. Hei, Wappi, ce-i cu tine?

Cățelușul mic și lățos sărise dintr-o dată jos de pe pernuța lui și se strecurase tremurînd sub canapea.

mai multă Proză fantastică de Saki