George propune un experiment

de Jerome K. Jerome

(…)

― Gata – zise George – am înțeles. Și pe urmă, despre altceva venisem să vorbesc cu cu tine. Ia uită-te la asta.

Și îmi dădu o broșură legată în pînză stacojie. Era un ghid de conversație engleză pentru turiști germani. Începea ”Pe vapor” și se termina ”La doctor”, cel mai lung capitol fiind consacrat conversației dintr–un vagon de tren, într-un compartiment, populat, după cît se pare, cu demenți, prost crescuți și puși pe ceartă: ”Nu puteți sta puțin mai departe de mine, domnule?” ”Imposibil, doamnă: vecinul meu de compartiment este foarte gras.” ”Nu doriți să încercăm să ne aranjăm picioarele?” ”Vă rog să fiți așa de drăguță să vă țineți coatele în jos.” ”Rog, doamnă, să nu vă jenați, dacă umărul meu vă e de folos” – asta fără nici o indicație dacă trebuie spus pe un ton sarcastic sau, dimpotrivă. ”Mă văd silit să vă rog, doamnă, să vă mișcați puțin mai încolo, abia mai pot respira” – autorul avînd probabil impresia că după un timp toți ajunseseră pe jos claie peste grămadă. Capitolul era încununat de fraza: ”iată-ne ajunși la destinație, slavă Domnului! (Gott sei dank!)”, exclamație pioasă, care, date fiind împrejurările, trebuia strigată desigur în cor.

La sfîrșitul cărții era o addenda, în care se dădeau cititorului german diverse sfaturi privind întreținerea sănătății și a confortului personal în decursul șederii sale în orașele din Anglia; în capul listei figurau sfaturi precum acelea de a purta totdeauna asupra-ți o rezervă de prafuri dezinfectante, de a încuia totdeauna ușa dormitorului în timpul nopții și de a număra întotdeauna cu multă grijă banii cînd ți se dă restul.

― Nu e prea strălucită – am remarcat eu, dîndu-i broșura înapoi lui George. În orice caz, eu, personal, nu i-aș recomanda-o nici unui german care vrea să viziteze Anglia; cred că l-ar face antipatic. Dar am citit și cărți publicate la Londra pentru a fi folosite de englezi în străinătate, cărți punct cu punct la fel de imbecile. Cine știe ce cretin care a trecut prin școală și care încurcă și stîlcește șapte limbi s-a apucat să scrie aceste cărți spre dezinformarea și inducerea în eroare a Europei moderne.

― Nu poți tăgădui – spuse George – că aceste cărți sînt foarte solicitate. Se cumpără cu miile, știu foarte bine. În fiecare oraș din Europa trebuie că există oameni care vorbesc în halul ăsta.

― Se poate – am răspuns eu – dar, din fericre, nu-i înțelege nimeni. Am văzut și eu indivizi pe peroane sau la colțuri de stradă care citesc tare din cărți de astea. Nimeni nu știe ce limbă vorbesc; nimeni nu înțelege o iotă din ce spun; și poate că e mai bine așa; dacă s-ar face înțeleși, s-ar pune lumea cu bătaia pe ei.

George zise:

― S-ar putea să ai dreptate; tare aș vrea să văd ce s-ar întîmpla dacă s-ar face înțeleși. De aceea propun să ajungem miercuri dimineață la Londra cît mai devreme, și vreo 2-3 ore să facem cumpărături cu ajutorul acestei cărți. Am nevoie de cîteva mărunțișuri, printre altele, o pălărie și o pereche de papuci. Vaporul nu pleacă din Tilbury înainte de douăsprezece, așa că avem timp berechet. Vreau să experimentez acest tip de conversație acolo unde am să-mi pot da seama exact ce efect produce. Vreau să văd cum se simte un străin cînd i se vorbește în felul acesta.

Mi s-a părut o idee nostimă. În entuziasmul meu, m-am oferit să-l însoțesc și să aștept afară. Am spus că îmi închipui că și lui Harris i-ar plăcea să intre în joc – adică să stea afară.

George a replicat că altul era planul lui. El propunea ca și Harris, și eu să-l însoțim în prăvălie. Zicea că, avîndu-l pe Harris alături ca să-l susțină cu mutra lui belicoasă, și pe mine, care să stau la ușă ca să chem poliția la caz de nevoie, ar fi fost dispus să se arunce în această aventură.

Ne-am dus la Harris și i-am înfățișat propunerea. El a examinat cartea și în special capitolele referitoare la cumpărarea pălăriilor și papucilor. Pe urmă a declarat:

― Dacă George, îi spune vreunui cizmar sau pălărier lucrurile scrise aici, n-o să aibă nevoie de susținători; o să aibă nevoie de cineva care să-l transporte la spital.

Chestia asta l-a înfuriat pe George.

― Vorbești – a spus George – de parcă aș fi un nătăfleț fără pic de minte. Bineînțeles că o să aleg frazele cele mai politicoase și mai puțin iritante; insultele grave am să le evit.

Acest punct fiind bine lămurit, Harris și-a dat consimțămîntul; și plecarea noastră a fost fixată pentru miercurea dis-de-dimineață.

(…)

Am sosit la Waterloo puțin după ora nouă și, de îndată, am trecut la punerea în practică a experimentului lui George. Deschizînd cartea la capitolul intitulat ”La stația de trăsuri”, ne-am îndreptat spre o cabrioletă, ne-am scos pălăriile și i-am urat birjarului ”bună dimineața”.

Omul nostru nu era însă dintre aceia care să se lase întrecuți în politețuri de nici un străin, veritabil sau imitație. Apelînd la un confrate pe nume Charles să-i ”țină bidiviul”, a descins de pe capră și ne-a returnat o reverență, demnă pînă și de domnul d'Artagnan. Vorbind se pare în numele întregii națiuni, ne-a urat bun venit în Anglia, exprimîndu-și totodată regretul că Maiestatea Sa lipsea pentru moment din Londra.

Nu i-am putut răspunde la același nivel. Cartea nu prevedea nimic de felul acesta. I-am spus ”domnule vizitiu”, la care el a făcut din nou o reverență pînă la caldarîm și l-am rugat să aibă amabilitatea să ne conducă pînă în calea Westminster Bridge.

Și-a pus mîna pe inimă, spunînd că plăcerea e de partea lui.

Cu a treia propoziție din acel capitol, George l-a întrebat despre preț.

Întrebarea, ca și cînd ar fi introdus un element meschin în conversație, părea să-l jignească. Zicea că nu ia niciodată bani de la persoane străine, distinse; mai degrabă un suvenir – un ac de cravată cu diamant, o cutioară de aur pentru tutun de prizat, orice fleac de felul acesta care să-i aducă aminte de noi.

Deoarece se strînsese lume și deoarece gluma la adresa birjarului mersese prea departe, ne-am urcat în trăsură fără să mai întindem vorba și am pornit printre urale. Am oprit trăsura ceva mai încolo de teatrul Asteley, în dreptul unui magazin de încălțăminte care părea să fie tocmai ce ne doream. Era una din dughenile acelea supraîncărcate care din clipa cînd saltă-n zori obloanele, își revarsă marfa jur împrejur. Cutii cu încălțăminte erau stivuite pe pavaj sau în rigola de peste drum. La uși și la ferestre, ghetele atîrnau în ghirlande. Umbrarul de pînză era ca o boltă de viță cu ciorchini de ghete negre și maro. Înăuntru, prăvălia părea un baldachin de ghete. Cînd am intrat, omul robotea cu o daltă și-un ciocan la deschisul unei lăzi din șipci, plină cu ghete.

George își scoase pălăria și spuse ”bună dimineața”.

Omul nici măcar nu se întoarse. Din primul moment mi s-a părut un individ dezagreabil. Mormăi ceva ce-ar fi putut să fie sau nu fie un ”bună dimineața” și își văzu de treabă.

George spuse:

― Mi-a fost recomandat magazinul dumneavoastră de către un amic, domul X.

Drept răspuns, omul ar fi trebuit să rostească formula:

― Domnul X este o persoană deosebit de distinsă; îmi va face mai mare plăcere să servesc pe oricare dintre prietenii domniei sale.

Însă altul i-a fost răspunsul:

— Nu-l cunosc; n-am auzit de el.

Așa ceva era de natură să te descumpănească. Cartea indica trei sau patru metode de a cumpăra ghete; George o alesese cu grijă pe cea care-l avea în centrul atenției pe ”domnul X”, ca fiind dintre toate cea mai plină de curtenie. Discutai o bună bucată de vreme cu patronul magazinului despre acest ”domn X” și, după ce se realiza pe această cale o atmosferă de înțelegere și amiciție, abordai cu mult firesc și grație scopul imediat al venirii tale, anume dorința de a cumpăra ghete ”bune și ieftine”. Se pare că acest ipochimen grosolan, materialist nu se sinchisea cîtuși de puțin de finețurile comerțului cu amănuntul. Cu un asemenea om trebuia să treci direct, brutal, la afaceri. George l-a abandonat pe ”domnul X” și, întorcînd paginile înapoi, alese o propozițiune la întîmplare. N-a fost o alegere prea fericită; era o tiradă care ar fi părut superfluă oricărui negustor de încălțăminte. În împrejurările de față, amenințați și năpădiți cum eram din toate părțile de ghete, fraza avea demnitatea unei perfecte imbecilități. Suna așa: ”Mi s-a spus că aveți aici ghete de vînzare”.

Omul lăsă din mînă ciocanul și dalta și ne privi pentru prima oară. Vorbi rar, cu o voce groasă și șuierată. Spuse:

― De ce credeți că țin eu ghetele aici; ca să le miros?

Era unul dintre cei care încep calm și, pe măsură ce vorbesc, se ambalează tot mai tare, sentimentul ultragiului dospind în ei, pare-se ca drojdia de bere.

― Da' ce vă închipuți că sînt eu? continuă el. Colecționar de ghete? Pentru ce-oți fi crezînd că țin prăvălia asta? Fiindcă îmi face bine la sănătate? Credeți că m-am amorezat de ghete și nu mă lasă inima să mă despart nici de-o pereche? Credeți că le-am atîrnat aici ca să le contemplu? Nu-s destule? Unde credeți că vă aflați? Într-o expoziție internațională de încălțăminte? Ce credeți dumneavoastră că sînt ghetele astea: o colecție istorică? Ați mai auzit de cineva care să țină prăvălie de ghete și să nu vîndă? Vă închipuiți că pavoazez prăvălia cu ele ca s-o fac să arate gigea? Drept cine mă luați? Drept un imbecil calificat?

Am susținut întotdeauna că aceste manuale de conversație nu sînt niciodată de un real folos. Voiam să găsim un echivalent englezesc pentru bine cunoscuta expresie nemțească: ”Behalten Sie Ihr Haar auf” (Nu-ți ieși din pepeni).

Să fi căutat din scoarță-n scoarță și nu găseai nimic de felul acesta în toată cărticica. Trebuia totuși să-i recunosc lui George că a ales cea mai bună propoziție din cîte se puteau găsi acolo și a valorificat-o spunînd:

— Voi reveni, poate, cînd veți avea mai multe modele să-mi arătați. Pînă atunci, adio!

Acestea fiind zise, ne-am întors la trăsură și am plecat, lăsîndu-l pe om în pragul ușii cotropite de ghete, făcînd unele observații la adresa noastră. Ce-a spus n-am auzit, dar pare-se că trecătorii le-au găsit interesante.

George era de părere să ne oprim la alt magazin de încălțăminte și să repetăm experimentul; spunea că are cu adevărat nevoie de-o pereche de papuci de casă. Dar noi l-am sfătuit să amîne cumpăratul lor pînă vom ajunge într-un oraș din străinătate, unde negustorii sînt mai căliți cînd e vorba de acest gen de conversație sau sînt mai amabili de la natură. În materie de pălărie a fost însă intratabil. Susținea că fără acoperămînt nu poate călători, drept care am tras la o prăvălioară din Blackfriars Road.

Proprietarul acestei prăvălii era un omuleț vesel, cu ochii zglobii, și mai mult ne-a ajutat decît ne-a pus bețe în roate.

Cînd George l-a întrebat după slova cărții ”Aveți pălării?” el nu s-a supărat; a stat și s-a scărpinat în barbă, cugetînd.

― Pălării – spuse el. Stați să mă gîndesc. Da – și pe fața sa de om cumsecade apăru un zîmbet de adevărată bucurie – acum că stau să mă gîndesc bine, cred că am pălărie. Dar, spuneți-mi, de ce mă întrebați?

George îl dumiri că dorea să cumpere o șapcă, o șapcă de voiaj, dar principalul era să fie o ”șapcă bună”.

Fața omului se lungi.

― Aa! făcu el. Cu asta mă tem că m-ați încuiat. Dacă ați fi dorit o șapcă proastă, care nu merită prețul cerut, o șapcă nenorocită, bună cel mult de șters geamurile cu ea, v-aș fi putut găsi ceea ce vă trebuie. Dar o șapcă bună, nu; nu ținem. Așteptați totuși o clipă – continuă el, văzînd dezamăgirea ce se răspîndea pe fața expresivă a lui George – puțintică răbdare! Am aici o șapcă – se duse la un sertar și-l deschise – nu e o șapcă grozavă, dar nu-i nici așa de proastă ca cele pe care le vînd îndeobște. O aduse, ținînd-o pe palma întinsă: Ce părere aveți? întrebă el. V-ar conveni?

George și-o potrivi în fața oglinzii și, selectînd o altă remarcă din carte, spuse:

― Șapca asta este oarecum pe măsura mea, dar, spuneți-mi credeți că-mi vine bine?

Omul se dădu un pas înapoi și făcu un tur de orizont.

― Sincer – replică el – nu pot spune că da. Se întoarse de la George și ni se adresă lui Harris și mie: Frumusețea prietenului dumneavoastră, aș defini-o ca pe ceva foarte evaziv. Ea există, dar îți poate ușor scăpa. Așa, cu șapca asta, după părerea mea, îți scapă.

Ajungînd în punctul acesta, George socoti că se amuzase suficient cu acest om.

― Foarte bine – zise. Nu vrem să pierdem trenul. Cît face?

Răspunde negustorul:

― Prețul acestei șepci, domnule, care, după părerea mea, este dublu pe cît valorează, se ridică la patru șillingi și șase pence. Cum doriți să v-o împachetez, domnule, în hîrtie maro sau albă?

George spuse că o ia așa cum este, îi plăti omului patru șilingi și șase pence în monedă de argint și ieși. Harris și cu mine îl urmarăm.

În strada Fenchurch am ajuns la un compromis cu birjarul la suma de cinci șilingi. Ne-a făcut altă reverență curtenitoare și ne-a rugat să transmitem împăratului Austriei salutări din partea sa.

În tren, confruntîndu-ne părerile, am fost de acord că pierdusem jocul cu doi la unu; și George, care era vădit dezamăgit, azvîrli cartea pe geam.

Ne-am găsit bagajele și bicicletele în bună stare pe vapor și, la douăsprezece, o dată cu mareea, am purces pe rîu la vale.

(…)

mai multă Proză satirică de Jerome K. Jerome sau Trei pe două biciclete