Ce fel de pădure era aceea în care trăia fata

de Jerome K. Jerome

(…)

Un prieten al meu american, un domn cult, care iubea poezia de dragul poeziei, mi-a mărturisit că și-a făcut o idee mai corectă și mai dătătoare de satisfacții despre Ținutul Lacurilor dintr-un album cu vederi decît din Operele complete ale lui Coleridge, Southey și Wordsworth luate laolaltă. Tot el, îmi amintesc, spunea în legătură cu această temă a peisajului în literatură că i-ar fi deopotrivă de îndatorat unui autor dacă ar descrie elocvent ce-a consumat la cină în aceeași seară. Dar aceasta se referea la o altă temă, anume domeniul propriu al fiecărei arte. Prietenul meu susținea că, după cum pînza și culoarea sînt mijloace nepotrivite pentru narațiune, tot astfel zugrăvitul prin cuvinte este, în cel mai bun caz, doar o metodă stîngace de a transmite impresii ce pot fi mult mai bine receptate pe calea ochiului.

În privința aceasta, îmi dăinuie cît se poate de limpede în memorie o oră de școală dintr-o după-amiază fierbinte. Era o oră de literatură engleză, și ceremonialul a început prin lectura unei poezii lungi, însă acceptabile. Numele autorului, mi-e jenă să mărturisesc, l-am uitat; dimpreună cu titlul lucrării. Lectura odată terminată, am închis cărțile și profesorul, un bătrînel cumsecade cu părul alb, ne-a îndemnat să redăm cu vorbele noastre ceea ce tocmai citise.

― Spuneți-mi – zise profesorul, încurajator – despre ce este vorba în poezie.

― În poezie – începu premiantul clasei (vorbea cu capul plecat și cu o vădită sfială ca și cum subiectul era de așa natură, încît el, personal, nu l-ar fi adus niciodată în discuție) – este vorba despre o fecioară.

― Da – aprobă profesorul – însă vreau să-mi povestești cu vorbele tale. Azi nu mai spunem fecioară, știi; spunem fată. Da, este vorba de o fată. Mai departe.

― O fată – repetă premiantul, substituirea sporindu-i parcă și mai mult stînjeneala – care trăia într-o pădure.

― Ce fel de pădure? întrebă profesorul.

― Premiantul își cercetă cu luare aminte călimara, apoi privi în tavan.

― Ei haide – îl împinse profesorul, impacientat – ai citit despre această pădure timp de zece minute. De bună seamă că poți să-mi spui ceva în legătură cu ea.

― Copaci noduroși, cu strîmbe crengi… - reluă premiantul

― Nu, nu – îl întrerupse profesorul. Vreau să-mi spui cu vorbele tale ce fel de pădure era aceea în care trăia fata.

Profesorul bătu nervos din picior; premiantul își luă inima-n dinți:

― Pădurea aceea în care trăia fata era o pădure obișnuită.

― Spune-i tu ce fel de pădure era – se adresă profesorul premiantului al doilea.

Al doilea declară că era ”o pădure verde”. Aceasta îl enervă pe profesor și mai tare; califică pe al doilea băiat drept zevzec, deși, zău, nu știu de ce, și trecu la al treilea, care, de cîteva minute, stătea ca pe jar, mîna sa dreaptă agitîndu-se în sus și în jos ca un semafor zănatic. În clipa următoare tot ar fi izbucnit, chiar dacă profesorul nu l-ar fi întrebat; era roșu la față de atîta știință pe care o ținea în el.

― O pădure întunecoasă și mohorîtă! strigă al treilea băiat, și mare i-a fost ușurarea.

― O pădure întunecoasă și mohorîtă – repetă profesorul, evident aprobator. Și de ce mă rog era întunecoasă și mohorîtă?

Al treilea băiat se dovedi și de data aceasta a fi la înălțime:

― Pentru că soarele nu putea străbate în ea.

Profesorul avu impresia că l-a descoperit pe poetul clasei.

― Pentru că soarele nu putea străbate în ea, sau, mai bine, pentru că razele soarelui nu puteau pătrunde acolo. Și de ce nu puteau pătrunde razele soarelui acolo?

― Ele nu puteau pătrunde acolo pentru că frunzele erau foarte dese.

― Foarte bine! spuse profesorul. Fata deci trăia într-o pădure întunecoasă și mohorîtă, prin al cărei baldachin de frunze razele soarelui nu puteau pătrunde. Și acum, ce creștea în pădurea aceasta?

Arătă spre al patrulea elev.

― În pădurea aceasta creșteau copaci.

― Și mai ce?

― Și ciuperci.

Asta după o pauză.

Profesorul nu era prea sigur de ciuperci, însă, cercetînd textul, văzu că băiatul avea dreptate; se vorbea și de ciuperci.

― Prea bine – recunoscu profesorul – creșteau și ciuperci acolo. Și mai ce? Ce se găsește în pădure sub copaci?

― Pămînt.

― Nu, nu; ce mai crește în pădure afară de copaci?

― Aha, tufișuri.

― Tufișuri; foarte bine! Începe să meargă. În această pădure erau copaci și tufișuri. Și mai ce?

Arătă spre un băiețel mărunt cam dinspre fundul clasei. Băiețelul, care ajunsese la concluzia că pădurea era prea departe ca să poată constitui o sursă de neplăceri personale, își trecea timpul jucîndu-se ”de-a vapoarele” contra lui însuși. Smuls dintr-ale sale și zăpăcit, dar socotind că e necesar să adauge și el ceva la inventar, propuse la întîmplare mure. Asta era o greșeală; poetul nu pomenea de mure.

― Bineînțeles, la ce să se gîndescă Klobstock decît la ceva de îmbucat – comentă dascălul, care se mîndrea cu spiritul său de apropo.

Remarca stîrni un hohot de rîs la adresa lui Klobstock, ceea ce l-a încîntat pe profesor.

― Tu – continuă el, arătînd spre un băiat din mijlocul clasei. Ce se mai găsea în pădure în afară de copaci și de tufișuri?

― Mai era și un torent acolo.

― Prea bine; și ce făcea torentul?

― Susura.

― Nu, nu. Pîraiele susură, torentele …?

― Urlă.

― Așa, torentul urlă. Și ce-l făcea să urle?

Asta era întrebare încuietoare. Un băiat – nu era o culme de inteligență, recunosc – zise că fata. Ca să ne ajute, profesorul formulă altfel întrebarea:

― Cînd urla?

Al treilea băiat, salvînd din nou situația, arătă că torentul urla atunci cînd cădea printre stînci. Cred că unii dintre noi ziceam în sinea noastră că mare fricos trebuie să fi fost torentul acela dacă făcea atîta hai pentru o nimica toată; un torent mai curajos, ne gîndeam noi, s-ar fi sculat de jos și-ar fi pornit-o mai departe, fără să spună nici pîs despre accident. Un torent care urla de fiecare dată cînd cădea pe o stîncă era un torent slab de înger după părerea noastră; dar profesorul păru mulțumit de răspuns.

― Și ce mai trăia în pădurea aceasta afară de fată? fu următoarea întrebare.

― Păsări.

― Da, trăiau și păsări în pădurea aceasta. Și mai ce?

Cu păsările ni se cam terminaseră ideile.

― Ei hai – spuse profesorul – cum se cheamă animalele acelea cu cozi care se cațără în copaci?

Ne-am gîndit ce ne-am gîndit, pînă ce unul dintre noi zise:

― Pisici.

Eroare profundă; poetul nu pomenea nimic de pisici; ceea ce profesorul voia să scoată de la noi era ”veverițe”.

Nu-mi amintesc prea multe alte amănunte despre această pădure. Dar îmi aduc aminte că era vorba și despre un cer. În locurile unde intervenea cîte un luminiș, printre coroane puteai, privind în sus, să vezi cerul deasupra ta; foarte des erau nori pe cerul acesta, și din cînd în cînd, dacă îmi aduc bine aminte, cîte o aversă de ploaie o făcea pe fată ciuciulete.

Am insistat asupra acestei întîmplări deoarece mi se pare revelatoare în privința întregii probleme a peisajului în literatură. N-am înțeles atunci, nu înțeleg nici azi, de ce rezumatul premiantului nu a fost suficient. Cu toată deferența cuvenită respectivului poet, cine-o fi fost, nu puteam să nu recunoaștem că pădurea lui era, și nu putea fi, decît ”o pădure obișnuită”.

V-aș putea descrie Pădurea Neagră la mare detaliu. Vi l-aș putea traduce pe Hebel, poetul pădurii negre. Aș putea înnegri pagini întregi despre ale sale chei stîncoase și văi surîzătoare, povîrnișuri înveșmîntate în pini, piscuri încununate cu țancuri, pîrîiașe înspumate (acolo unde neamțul, disciplinat cum e, nu le-a condamnat să curgă demn prin jgheaburi de lemn sau prin conducte de scurgere), despre satele albe și gospodăriile răzlețe.

Dar mă obsedează teama că s-ar putea să săriți peste toate acestea. Dacă ați fi îndeajuns de conștiincioși – sau într-atît de apatici – încît să nu treceți peste, aș reuși, fie vorba între noi, să vă dau doar o idee, mult mai bine concentrată în frazele simple ale neprețuitului ghid turistic:

”O regiune muntoasă pitorească, mărginită la sud și la vest de cîmpia Rinului, către care pintenii săi coboară abrupt. Formația sa geologică constă, în principal, din gresie striată și granit; înălțimile joase sînt acoperite cu vaste păduri de pini. Este udată din abundență de numeroase ape, iar văile sale bogat populate sînt fertile și bine cultivate. Hanurile sînt bune; însă vizitatorul străin este sfătuit să se împărtășească cu măsură din vinurile locale”.

(…)

mai multă Proză satirică de Jerome K. Jerome sau Trei pe două biciclete