Harris încalcă legea

de Jerome K. Jerome

(…)

Tustrei, cum necum, am reușit ca între Nuremberg și Pădurea Neagră să ne vîrîm în bucluc.

Harris a luat primul inițiativa la Stuttgart insultînd un funcționar. Stuttgartul este un oraș fermecător, curat și aerisit, o Dresdă de proporții mai mici. Posedă în plus atracția că nu conține aproape nici un obiectiv pentru care te dai și peste cap ca să-l vezi: o galerie de tablouri moderată ca dimensiuni, un mic muzeu de antichități și o jumătate de palat, după care nu mai ai treabă și poți să-ți vezi de ale tale să-ți tihnească. Harris nu știa că cel pe care îl insultă este un funcționar public. L-a luat drept pompier (chiar arăta a pompier) și i-a spus că este un „Dummer Esel”.

În Germania nu ți se permite să-i spui unui funcționar public că este „un măgar tîmpit”, însă individul în cauză făcea categoric parte din această spiță. Lucrurile s-au întîmplat în felul următor; Harris, în Stadtgarten, nerăbdător să scape și văzînd o poartă deschisă în fața sa, încălecase peste o sîrmă și ieșise în stradă. Harris susține că n-a observat sîrma, dar adevărul este că de sîrmă atîrna un aviz pe care sta scris: „Durchgang veboten” (Trecerea oprită). Individul, care stătea lîngă poartă l-a interceptat pe Harris și i-a indicat avizul. Harris i-a mulțumit și a purces mai departe. Individul s-a luat după el și i-a explicat că a trata chestiunea de o manieră atît de degajată era un fapt inadmisibil; pentru a restabili situația, era necesar ca Harris să încalece înapoi peste sîrmă și să revină în grădină. Harris i-a atras atenția individului că avizul spunea „trecerea oprită”, și că deci, dacă ar fi revenit în grădină pe aceeași cale, ar fi încălcat legea a doua oară. Individul și-a dat seama de acest lucru și a propus ca, pentru a ieși din impas, Harris să se reîntoarcă în grădină prin intrarea oficială, care era după colț, și apoi imediat să iasă prin aceeași poartă. Acesta a fost momentul cînd Harris i-a spus individului că este un măgar tîmpit. Povestea ne-a întîrziat cu o zi și l-a costat pe Harris patruzeci de mărci.

Eu i-am călcat pe urme la Karlshrue, furînd o bicicletă. Nu a fost intenția mea să fur o bicicletă; am încercat doar să fiu util. Trenul era gata să se pună în mișcare cînd am observat, așa mi-am închipuit eu, bicicleta lui Harris necoborîtă din vagonul de bagaje. Nu era nimeni prin preajmă să mă ajute. Am sărit în vagon și am tras-o afară, taman la timp. Mînînd-o pe peron în triumf, am dat cu ochii de bicicleta lui Harris, rezemată de un perete înapoia unor bidoane de lapte. Bicicleta pe care o salvasem nu aparținea lui Harris, ci altcuiva.

Situația era penibilă. În Anglia, m-aș fi dus la șeful gării și i-aș fi explicat că am făcut o confuzie. Dar în Germania nu se mulțumesc să explici o asemenea chestiune măruntă unui singur om: te fac poștă și te pun să explici unui număr de cinci-șase oameni; și dacă unul din cei cinci-șase se întîmplă să nu fie acolo sau să nu aibă timp să te asculte, au ei un obicei să te rețină peste noapte ca să-ți poți termina explicația a doua zi de dimineață. M-am gîndit să fac să dispară bicicleta de la vedere, și apoi, fără nici un fel de tapaj, să fac o scurtă plimbare. Am găsit un șopron de lemn, și tocmai introduceam bicicleta în șopronul acela cînd, din nefericire, un impiegat cu chipiu roșu și cu alură de mareșal la pensie m-a zărit și a venit la mine. Zice:

― Ce faceți cu bicicleta aceea?

Zic:

― O pun în șopronul ăsta ca să nu stea în drum.

Încercam să las să se înțeleagă din tonul meu că făceam un act plin de bunăvoință și de atenție, pentru care impiegatul s-ar fi cuvenit să-mi mulțumească; însă reacția lui nu a fost pozitivă.

― Este bicicleta dumneavoastră? m-a întrebat.

― Nu, nu tocmai – i-am răspuns.

― A cui este? m-a întrebat el, cu asprime marcată.

― N-aș putea să vă spun. Nu știu a cui este bicicleta.

A urmat întrebarea:

― De unde ați luat-o?

În tonul său se strecurase o nuanță de suspiciune aproape jignitoare.

― Am luat-o – am răspuns eu cu toată calma demnitate de care am fost capabil în momentul acela – din tren. Adevărul este – am continuat eu sincer – că am comis o greșeală.

Nu mi-a dat răgaz să termin. A spus doar că asta era și impresia lui și-a suflat în țignal.

Amintirea celor ce au urmat nu este, în ceea ce mă privește, amuzantă. Printr-o șansă de domeniul miracolelor – se spune că Providența veghează asupra unora dintre noi, vorba ceea … noroc să ai – incidentul s-a petrecut în Karlshrue, unde am un prieten german, mare mahăr în administrația de stat. Asupra soartei mele, în cazul cînd gara nu ar fi fost la Karlshrue sau în cazul cînd prietenul meu nu ar fi fost în localitate, nu-mi place să zăbovesc cu gîndul; așa însă, cum spune zicala, am scăpat ca prin urechile acului. Mi-ar plăcea să adaug că am plecat din Karlshrue fără nici o pată în cazierul personal, însă ar fi neadevărat. Faptul că am ieșit basma curată este apreciat pînă în ziua de azi de către cercurile polițienești ca o gravă carență a justiției.

Dar toate păcatele mai mărunte pălesc în fața fărădelegilor comise de George. Întîmplarea cu bicicleta ne-a zăpăcit pe toți, cu rezultatul că l-am pierdut pe George cu desăvîrșire. A reieșit ulterior că George ne aștepta în fața tribunalului polițienesc; însă acest lucru noi nu l-am știut la vremea respectivă. Ne gîndeam că poate a plecat mai departe la Baden de unul singur; și dornici de a scăpa cît mai repede din Karlshrue, însă, probabil, nejudecînd lucrurile cu destulă luciditate, ne-am aruncat în primul tren care s-a ivit și am pornit-o într-acolo. Cînd George, plictisit de așteptare, s-a reîntors la gară, ne-a găsit buni duși, cu bagajul său cu tot. Harris avea biletul lui George la el; eu funcționam pe postul de bancher al grupului, așa că George nu avea în buzunar decît niște mărunțiș. Sub acest pretext s-a apucat să comită cu premeditare un șir de fărădelegi care, așa cum ulterior le-am citit descrise în toată goliciunea lor în procesul verbal de constatare, au făcut ca lui Harris și mie să ni se ridice părul măciucă în cap.

A călători în Germania, este cazul să explicăm aici, constituie un lucru destul de complicat. Cumperi un bilet de la stația de îmbarcare pînă la locul de destinație. Ți-ai putea închipui că aceasta îți dă posibilitatea să ajungi acolo, dar nu-ți dă. Cînd trenul trage la peron, încerci să te îmbulzești în el; însă conductorul te dă la o parte cu un gest magnific. Unde este legitimația de călătorie? Îi prezinți biletul. Acesta, îți explică el, neînsoțit, nu-ți este de absolut nici un folos; ai făcut doar primul pas către călătorie; trebuie să te întorci la casa de bilete și să-ți procuri în plus un „Schnellzug Ticket”. Te întorci cu suplimentul de accelerat, gîndindu-te că ai isprăvit cu necazurile. Ți se permite să te urci în tren – pînă acum toate bune. Dar nu ai voie să te așezi nicăieri, nici să stai locului, nici să te fîțîi prin tren. Trebuie să mai iei un bilet, de data aceasta ceea ce se numește „Platz Ticket”, care îți dă dreptul să ocupi un loc pe o anumită distanță.

Deseori m-am întrebat ce-i rămîne de făcut unui om care stăruie în a nu cumpăra altceva decît acel unic bilet. Are dreptul să alerge în urma trenului pe terasament? Sau poate să-și lipească o etichetă pe el și să se predea la vagonul de bagaje? Și iarăși, ce se poate face cu un om care, după ce și-a luat un „Schnellzug Ticket”; îl lasă să se întindă în plasa pentru umbrele, sau i se permite să meargă aninat de fereastră pe dinafara vagonului?

Ca să ne întoarcem la George, avea la el doar atîția bani cît să-și ia un bilet de clasa a treia pînă la Baden, și nici un sfanț mai mult. Ca să evite indiscreția conductorului, a așteptat pînă ce trenul s-a pus în mișcare, și atunci a sărit în vagon.

Acesta a fost primul său delict:

(a) a te sui în tren din mers;

(b) după ce ai fost avertizat de un impiegat să nu faci acest lucru.

Al doilea delict:

(a) a călători într-un tren de categorie superioară celei pentru care se posedă legitimația de călătorie.

(b) refuzul de a plăti diferența la cererea conductorului de tren (George susține că el nu a „refuzat”; i-a spus pur și simplu omului că n-are cu ce).

Al treilea delict:

(a) a călători într-un vagon de clasă superioară celei pentru care se posedă legitimația de călătorie.

(b) refuzul de a plăti diferența la cererea conductorului de tren. (Din nou George contestă exactitatea celor consemnate în procesul vebal. Și-a întors buzunarele pe dos și i-a oferit omului tot ce avea asupra lui, circa opt pence în monedă germană. S-a oferit să se ducă la clasa a treia. S-a oferit să se ducă la vagonul de bagaje, dar nici pomeneală să se admită una ca asta.)

Al patrulea delict:

(a) a ocupa un loc fără a plăti pentru locul respectiv.

(b) a te plimba pe culoar. (Cum n-au vrut să-l lase să stea jos fără să plătească, și cum nu avea cu ce să plătească, e greu de conceput ce altceva putea face.)

Însă explicațiile nu sînt acceptate drept scuze în Germania; și călătoria sa de la Karlshrue la Baden a fost poate una dintre cele mai costisitoare din cîte cunosc analele.

(…)

mai multă Proză satirică de Jerome K. Jerome sau Trei pe două biciclete