Șeful la cină

de Willy Breinholst

Teorie

Pentru un soț poate fi de mare folos ca, ocazional, să facă nițel pe snobul și, de exemplu, să-și invite șeful la masă. Un prînz reușit, în cursul căruia soțul are ocazia să arate ce este în stare să ofere gospodăria lui – și, implicit, soția sa – poate să deschidă drumul spre sporiri considerabile ale salariului, avansări importante și progrese pe treptele carierei.

Practică

Aflînd vestea, Marianne a intrat complet în derută. Întorcîndu-mă acasă, o vestisem că îl invitasem la cină pe editorul meu.

― Vine cu soția, firește.

La gîndul acesta, Marianne a rămas ca paralizată. Ea – adică soția editorului – fiică a unui consul general, crescuse oarecum în toaletă de seară. Purta capă de nurci și era obișnuită cu prînzuri diplomatice, meniuri rafinate, farfurii de argint și sfeșnice de aur.

― Dumnezeule, o să iasă prost! Noi n-avem decît serviciul cu pescăruși și paharele neșlefuite, cu dunguliță aurie, iar sfeșnicele noastre nu-s decît din… ce ne facem? Trebuie să cumpăr lumînări. De n-aș uita. Mucurile de lumînări din sfeșnice sunt vechi și îngălbenite. Cum ai putut, așa netam-nesam… Fața de masă! Oare mai am vreo față de masă albă din damasc? Aș putea s-o folosesc pe cea cumpărată anul trecut în Suedia? O fi curată? Am pus-o la aniversarea mea, dar nu mai știu dacă… Flori! Trebuie să comand neapărat flori, să împodobesc masa. Frezii sau anemone franțuzești?

A alergat la telefon și a format numărul florăriei de unde cumpără de obicei.

― Da, doamnă Sörensen, aveți cîteva buchete drăguțe de anemone franțu… Bolurile!

A dat drumul la receptor, a fugit în bucătărie și a început să caute febril cele șase boluri pe care le-am primit în dar odinioară, la nunta noastră, și depre care crezuse că nu le vom folosi niciodată. Slavă Domnului, mai existau.

Înapoi la telefon.

― Oh, da! Iartă-mă, dacă te-am lăsat să aștepți, dar sînt complet năucită. Vine la noi la masă editorul soțului meu, e cavaler al ordinului Danebrog și Dumnezeu mai știe ce, iar soția lui e în relații pînă și cu castelul baronului Gylden… Cerule! Bolurile! În boluri trebuie să pun ceva parfumat, nu-i așa, doamnă Sörensen? Ce se pune? Violete? Trimite-mi și cîteva violete! Știi dumneata cîte trebuie pentru patru persoane… și sherry la supă! Nu, firește știu că nu țineți sherry. Poate că mai avem o sticlă în pivniță. Cum ai spus? Șervete de masă? Le uitam cu siguranță dacă nu-mi aduceai aminte. Mulțumesc foarte mult și trimite-mi cît se poate de repede bolu… freziile!

Marianne a pus receptorul jos și a luat o hîrtie și un creion. A început să noteze: ”Sherry, vin de Rin, vin roșu, șervete, ciuperci, 2 kilograme de sare”.

― Ce să facem cu atîta sare? mi-am permis s-o întreb.

― Am scris sare? Nu mai știu. Nu mai știu nici măcar unde mi-e capul. Mi-e imposibil să mă concentrez. Și nici nu pot să am eu grijă de toate. Ocupă-te și tu cel puțin de vin și țigări… Ai țigări în casă? Sau numai chiștoacele alea care put îngrozitor și pe care le… Ia te uită cum tremur. Mi s-au muiat genunchii… crede-mă, mi s-a făcut pielea de găină pe tot corpul cînd mă gîndesc că editorul tău în persoană… Coniac! Trebuie să ai grijă la coniac! Sau mai avem pe undeva vreo sticlă?

A coborît fuga scara pivniței și a început să răscolească prin provizia noastră de sticle. Erau două, trei sticle de Chianti, o jumătate sticlă de lichior de fructe, o sticlă de un litru de vin spaniol și ceva lichior de cacao… și iată într-adevăr: o sticlă întreagă de coniac!

― Asta ai primit-o de la unchiul Theodor cu prilejul zilei de naștere, nu-i așa? Cum i-ai spus coniacului ăstuia după ce a plecat unchiul Theodor? Pipi de vagabond! Imposibil să oferim așa ceva! Sună prea mahalagesc. Trebuie să faci rost de ceva mai arătos, cu trei stele. Dar acum să telefonez după servețele de masă de lux.

Marianne a urcat tot în fugă scara și s-a dus la telefon. După un sfert de oră au început să sosească vîrtej tot ceea ce comandasem: freziile, lumînările, sarea, șervețelele.

― Cum să pun șervetele de masă? În formă de evantai? Ar fi prea primitiv. Știu: în formă de cornet! Dar tu știi cum se face asta? Cum se răsucesc șervetele de masă ca să nu se șifoneze? Niciodată nu știi nimic. Du-te în baie și bărbierește-te…

Cu cornetele n-a ajuns la nici un rezultat. Mîinile îi tremurau atît de tare, că nu i-a reușit în genere nimic. A urlat puțin. Că pur și simplu era peste puterile ei, că la șase au să vină musafirii, iar ea sta aici, lîngă un bărbat cît un zdrahon, însă nepriceput, care nu face decît să-i șadă în drum… și așa mai departe, și așa mai departe…

M-am dus sus în baie și m-am bărbierit.

― Ai văzut pe undeva solnița aia mică de argint? a strigat speriată după mine.

Mai înainte de a o lămuri că solnița n-ar putea fi în baie, Marianne a și dispărut. Mi-am schimbat costumul.

Cînd am coborît la cinci și un sfert, masa era gata pusă, sticla de vin roșu desfundată, bolurile umplute cu apă și violete, șervetele într-o formă drăguță de evantai nu aveau de loc un aspect primitiv, lîngă fiecare tacîm ședeau cîte patru pahare cu dunguliță aurie, freziile își desfăceau petalele în vaze de cristal, așezate la mijloc, pe fața de masă albă din damasc. Totul era pus la punct.

― Cuțitele de pește!

Marianne a dat fuga la sertarul cu argintărie. Din fericire, își adusese aminte la timp. Cu siguranță că acum nu mai uitase nimic. Așadar, repede sus în odaie, să se facă și ea frumoasă!

A coborît puțin înainte de șase și arăta cum n-o mai văzusem niciodată. Ea însăși s-a minunat nițel cînd s-a privit în marea oglindă din hol.

― Dinspre partea mea, acum pot să vină! a spus.

Totul era pregătit. Se descurcase bine, iar eu am putut să-mi dau seama că e mîndră de înfățișarea ei drăguță.

S-a auzit soneria de la ușă. Trebuiau să fie musafirii noștri.

Într-adevăr! Editorul meu a rămas cu ochii ațintiți asupra Mariannei, plin de admirație, și aproape că a uitat să intre în casă. Nimeni n-ar fi putut să-și dea seama că soția mea trudise ore întregi cu pregătirile ce-o aduseseră în pragul unei crize de nervi.

După zece minute ne-am așezat la masă.

― E într-adevăr fermecător! a exclamat soția editorului, cu admirație, și arăta a fi sinceră.

― Mă bucur dinainte la gîndul mîncării – a spus editorul. Nici nu vă puteți închipui ce apetit am!

Marianne a scos un țipăt strident și și-a acoperit fața cu mîinile.

― Dumnezeule! a strigat ea, aruncîndu-mi o privire care m-a înfiorat din creștet pînă-n tălpi. De mîncare am uitat!

mai multă Proză satirică de Willy Breinholst, sau înapoi la Dulcea viață a soțului în teorie și practică