Dispariție nocturnă

de Willy Breinholst

Teorie

Dacă se trezește noaptea și găsește patul soției sale gol, soțul n-ar trebui să intre în panică și să-și închipuie despre ea tot ce e mai rău, ci să se întoarcă liniștit și fără grijă pe partea cealaltă și să-și continue somnul. A doua zi de dimineață s-o întrebe calm și chibzuit unde a fost la ora două și cinci noaptea.

Practică

Ce ai face dumneata, dacă te-ai trezi în miez de noapte și ai băga de seamă că patul soției dumitale e gol? Că ea a dispărut? A dispărut fără urmă. Dacă ai fi un soț bun, ai căuta-o, nu-i așa? Exact asta am făcut și eu – și cu ce rezultat? Cu acela că nu o voi mai face niciodată, chiar dacă ar rămîne dispărută pentru vecie.

S-a întîmplat în casa noastră de odihnă. Era exact ora două și cinci noaptea, cînd m-am trezit cu o senzație de foame. M-am dat jos din pat cu grijă, ca să mă duc în bucătărie, să văd dacă nu găsesc ceva comestibil în frigider. În aceeași clipă, mi s-a părut că patul Mariannei are un aspect ciudat. Arăta ca un pat nefolosit. Cînd am smuls pledul și l-am trîntit pe podea, presupunerea mi s-a transformat pe dată în certitudine. Patul era gol. Gol ca un cinematograf din centrul Copenhagăi în dimineața Paștelui.

Ciudat.

Niciodată patul ei n-a fost gol la ora două și cinci minute noaptea. Am început s-o caut pe Marianne. Nu era nici în baie, nici în bucătărie, nici în camera de zi și nici în odaia de oaspeți, nici în garaj și nici în magazia de unelte. În fîntînă nu putuse să cadă, fiindcă nu avem fîntînă. Am strigat-o, n-am primit nici un răspuns.

Am coborît pe plajă. Nu era nici acolo. Am început să fiu serios îngrijorat, cînd am găsit cordonul cămășii ei de noapte pe nisip. Marea era întunecată și avea un aspect dușmănos. Pe Marianne o înghițise marea? Un gînd îngrozitor și stupid, dar unui soț, care – în totului tot – își iubește totuși, în felul său lăuntric, soția, gîndurile îngrozitoare și stupide îi vin de la sine atunci cînd jumătatea i-a dispărut fără urmă în mijlocul nopții. O fi Marianne somnambulă? Și o fi intrat în mare fără șă-și dea seama? Iar cînd s-a trezit din transă, a fost prea tîrziu? Am strigat-o din nou pe nume, am alergat de colo pînă colo pe plaja pustie și nu știam ce să fac. Pe urmă, am descoperit deodată, spre groaza mea, că dispăruse și mica noastră ambarcațiune cu motor. Marianne plecase oare pe mare și cine știe unde, departe se defectase motorul? Și ce naiba căuta ea în largul mării, în miez de noapte?

Era amestecată într-o afacere de contrabandă? Patul ei era gol în fiecare noapte la două și cinci? Rareori se întîmpla să pot controla ce face la această oră, căci era exact timpul cînd dormeam somnul cel mai adînc.

Toate astea erau peste puterile mele. Ceva trebuia să se întîmple. Am alergat înapoi în casă, m-am dus la telefon și am sunat cel mai apropiat post de poliție.

― Mi-a dispărut soția – am spus, cu respirația tăiată și cu inima zvîcnind, îndată ce mi-a răspuns polițistul de serviciu – am căutat-o peste tot, dar…

― Cînd i-ați constatat dispariția?

― În noaptea aceasta, la ora două și cinci. M-am trezit, mi-era foame și…

Polițistul m-a întrerupt ca să-și noteze numele și adresa. Încolo, cazul nu părea să-l intereseze prea mult. Dar am să-l pun eu pe roate.

― Jos, pe plajă, i-am găsit cordonul de la cămașa de noapte – am spus – și pe urmă ne-a dispărut și barca. Probabil că acum rătăcește în largul mării, avînd o pană de motor. Vă rog, informați imediat toate vasele din apropiere și trimiteți cîteva hidroavioane…

― Da, da, păstrați-vă calmul! Sînteți sigur că nu e în casă?

― Absolut sigur. Dacă ar fi în casă, nu v-aș fi alarmat, nu? Doar nu-s idiot! Repet, rătăcește fără nici un ajutor în largul mării, într-o ambarcațiune care, din păcate, ia mereu multă apă, și cu un motor portativ, pe care l-am demontat eu însumi din vechea noastră mașină de tuns iarbă și l-am înjghebat din nou. Înțelegeți acum că e ceva serios?

Da, a înțeles perfect.

― Voi anunța cea mai apropiată șalupă de pază a coastei, ca să vă caute soția. Îndată ce acțiunea de cercetare va duce la vreun rezultat, vă vom anunța.

Am mulțumit și am pus receptorul în furcă.

― Cui i-ai telefonat acum, în miez de noapte?

M-am răsucit. În fața mea sta Marianne. Venea din bucătărie, cu o tartină în mînă.

― Unde te-ai ascuns, pentru Dumnezeu, Marianne? am strigat.

― Nu puteam să dorm fiindcă m-a ars soarele. Așa că am făcut o plimbare prin stațiune, iar pe urmă am contemplat de pe plajă luna. Plimbarea mi-a făcut foame, dacă n-ai nimic împotrivă.

― N-ai auzit cînd te-am strigat?

― Nuuu. De ce arăți atît de descompus? Ce s-a întîmplat?

― Întîmplat? Încîntătoare expresie! În prezent, poliția de pază a coastei te caută. Ne-a dispărut și barca. Am crezut că ai avut o pană de motor și valurile te-au împins spre larg.

― Pană de motor? Cum, Doamne iartă-mă, aș fi putut să…

― Ei, da, mă gîndeam că poate ești amestecată într-o afacere de contrabandă sau…

Marianne a făcut ochii mici și m-a privit cu atenție.

― Ești sigur că nu visezi? m-a întrebat cu bănuială. De altfel, barca nici n-a dispărut. Am împrumutat-o aseară domnului Svendson. Voia să încerce să prindă țipari. Ne-o aduce înapoi mîine dimineață.

Am reflectat.

― Mă fac al naibii de rîs dacă am să sun acum la postul de poliție și am să declar că tu n-ai putut dormi din cauza insolației. Și va trebui să plătim toate cheltuielile necesitate de cercetări, fiindcă am cerut fără rost ajutor. Trebuie ca paza coastei să te găsească acolo… pe mare. Aduc îndată barca de la Svendson, și tu pleci cu ea și ai grijă să ai o pană de motor. Oamenii au să te găsească în larg și au să te ancoreze… în felul acesta evităm acuzația de alarmă falsă sau imprudență.

Deși Marianne a protestat, am fugit pe plajă cei doi kilometri pînă la casa de odihnă a lui Svendson, mi-am împins barca de pe plajă și am dat drumul la motor. Apoi am pornit spre casă. Deodată, motorul s-a pus în grevă. Am smucit ca un nebun de coarda de pornire, dar n-a fost de nici un folos. Și anume nu pentru că n-aș fi făcut un motor strașnic din vechea noastră mașină de tuns iarba, cum va presupune acum vreun răuvoitor, ci pur și simplu pentru că se terminase benzina. Curentul m-a împins mereu mai departe de țărm, spre largul mării.

La ora șase și douăzeci și două dimineața am fost pescuit de o șalupă a pazei de coastă. Ajunsesem destul de departe, iar marea devenise agitată. Barca mea luase o mare cantitate de apă. Deșertasem atîtea găleți de apă din mizerabila mea luntre, că eram stors de puteri. Cînd am fost luat în primire de șalupa de patrulare, a trebuit să-mi spun numele și adresa.

― Ciudat lucru – s-a mirat polițistul dînd din cap – nu v-ați căutat dumneavoastră azi-noapte soția?

― Nu – am răspuns eu, într-o încercare pe cît de curajoasă, pe atît de insolentă de a salva situația – ați înțeles probabil greșit: soția mă căuta pe mine.

mai multă Proză satirică de Willy Breinholst, sau înapoi la Dulcea viață a soțului în teorie și practică