Figura mea cea tristă

de Heinrich Boll

Stăteam în port și priveam pescărușii, cînd figura mea cea tristă i-a atras atenția polițistului care-și avea aici sectorul. Eram cu totul adîncit în reflexiile mele obișnuite și urmăream cu privirea păsările care se înălțau și se azvîrleau din nou în apă în căutare de hrană. Portul era pustiu, marea sclipea verzui, acoperită de un strat gros de ulei industrial plin de murdărie. Nici un vapor nicăieri, doar docurile goale și hambarele părăsite. Nici măcar șobolani: părăsiseră și ei cheiul lipsit de viață. Erau ani buni de cînd portul nu mai funcționa.

Ochii mi se fixaseră pe un pescăruș, la întîmplare. Zbura ca o rîndunică, la suprafața apei și doar arareori se ridica în văzduh ca să reia legătura cu tovarășii lui. Dacă ar fi fost să-mi aleg vreo dorință, aș fi vrut să am o bucată de pîine, să o fărîmițez mărunt și să i-o arunc. Mi-era și mie foame, eram obosit, dar, deși o mîhnire nedefinită ar fi trebuit să mă stăpînească, eram bucuros că puteam sta așa, fără rost, cu mîinile adîncite în buzunare și să privesc zborul pescărușilor.

Deodată o mînă oficială mi se lăsă pe umăr și o voce oficială îmi spuse: ”Urmați-mă!” Mîna încerca să mă facă să mă întorc și să mă conducă nu știu unde. Am scuturat-o și am spus liniștit: ”Ai înnebunit?”

— Camarade, auzii o voce necunoscută, îți atrag atenția…

— Domnule, am răspuns.

— Ce domn, s-a terminat cu domnii, strigă glasul mînios, toți sîntem camarazi.

Acum s-a apropiat de mine, m-a privit dintr-o parte și m-a obligat să-mi îndrept la rîndul meu privirea spre el: era serios ca un bivol, care, de secole nu-și făcuse decît datoria.

— Pe ce motiv…, am vrut să încep.

— Destule motive, spuse. Mutra ta tristă…

Am rîs.

— Ce rîzi?

Ce mai, poseda o mîhnire veritabilă. M-am gîndit la început că se plictisește: nici o tîrfă neautorizată în tot sectorul, nici un marinar amețit, nici un hoț de arestat și, uite, a dat peste mine și vrea să mă înșface.

— Vii cu mine!...

— Da? De ce?

Și pînă să-mi dau seama îmi prinse mîna stîngă cu o cătușă subțire. Eram pierdut, știam. M-am întors pentru o ultimă dată spre pescărușii risipiți deasupra mării, cu invidie, da, cu invidie că pot zbura și se pot îneca în marea această murdară, fără să stea la cheremul vreunui sergent major anonim. Polițistul mă trase puternic spre el, obligîndu-mă să-l urmez.

— Dar, de ce?, am mai încercat o dată.

— Avem o lege care dispune ca toți cetățenii să posede o figură veselă.

— Dar eu sînt vesel! am strigat.

— Cu mutra asta tristă…, spuse, clătinînd din cap.

— E o lege nouă, eu n-am auzit de ea, am spus.

— Aiurea, a fost adoptată de treizeci și șase de ore și toată lumea știe că o lege intră în vigoare la douăzeci și patru de ore de la adoptare.

— Dar, eu n-o cunosc.

— Asta nu te exonerează de pedeapsă. S-a dat publicității ieri, s-a difuzat prin presă și radio, iar acei care, și mă privi bănuitor, acei care nu au acces la tipărituri și radio, au luat-o la cunoștință prin intermediul foilor volante care au fost împrăștiate de avioane pe toate străzile Reichului. Aș putea să te întreb, camarade, unde ai petrecut ultimele treizeci și șase de ore?

M-a tîrît așadar după el. Abia acum mi-am dat seama cît este de frig, că nu am palton, abia acum am simțit cît mi-e de foame, cît sînt de murdar și de nebărbierit, de zdrențăros și mi-am amintit că există legi care impun ca toți camarazii să umble îmbrăcați curat, bărbieriți, fericiți și sătui. M-a împins înaintea sa. Străzile erau goale, calea pînă la secție era scurtă, iar inima mi-era grea, știind că iar vor găsi un motiv să mă aresteze. Numai cerul era cel dinainte și aerul semăna cu cel din anii tinereții mele, cînd inima era plină de vise…

Oamenii pe care îi întîlneam arareori, dădeau brusc semne de grabă, un ciudat fluid de singurătate îi înconjura de îndată ce dădeau cu ochii de polițist, toți grăbeau pasul și arborau mine pline de preocupare, iar femeile care apăreau din vreun magazin își confecționau pe dată figuri vesele, așa cum prescria legea, dar nu prea vesele ca să se poată crede că și-ar fi uitat de înaltele lor îndatoriri de gospodine și mame, de soții iubitoare care-și întimpină seara soții salariați cu o cină reconfortantă și bogată în calorii.

Dar toți oamenii aceștia se fereau de noi în așa fel încît nici unul nu ne tăia calea: unde se zăreau semne de viață, semnele se îndepărtau grijulii la douăzeci de pași de noi, se pierdeau într-un magazin sau dădeau grăbite colțul, unii intrau în case necunoscute și așteptau temători după uși pînă cînd pașii noștri de îndepărtau suficient.

O singură dată, cînd traversam o intersecție, am întîlnit un bătrînel pe care l-am recunoscut: era fostul meu învățător. Nu ne-a putut evita și și-a dat osteneala, bineînțeles după ce l-a salutat regulamentar pe polițist (cu trei ridicări succesive ale mîinii la frunte) și-a dat așadar osteneala să-și îndeplinească îndatorirea obștească de a mă scuipa și de a-mi adresa insulta obligatorie de ”porcdecîine”. Țintise bine, dar fusese o zi călduroasă, iar gîtlejul îi era uscat așa că nu m-au atins decît cîțiva stropi nenorociți, fără substanță, pe care, contrar reglementărilor în vigoare, am încercat să-i îndepărtez cu mîneca hainei. La care polițistul m-a pocnit cu pumnul în spate, adăugînd cu voce calmă: ”Treapta I”, ceea ce însemna că-mi administrează cea mai ușoară sancțiune polițienească.

Învățătorul a șters-o repede. Celorlalți le-a reușit să ne ocolească; în afară de o femeie care ieșea dintr-un stabiliment ca să ia o gură de aer curat înainte de bucuriile vesperale, o blondă palidă și durdulie, care a cutezat să-mi trimită un sărut din vîrful buzelor și să-mi zîmbească, în vreme ce polițistul își dădea osteneala să se prefacă a nu fi observat nimic. O asemenea femeie putea să-și permită libertăți neîngăduite camarazilor de rînd, doctrina oficială permitea o asemenea excepție pentru femeile însărcinate cu ridicarea hărniciei obștești prin mijloace specifice (a se vedea în acest sens opiniile filosofului de stat dr. dr. Bleigoeth cuprinse în articolele susnumitului în revista pentru filozofie de stat referitor la liberalizarea vieții publice).

Spre norocul nostru, chiar atunci am ajuns la secție, căci tocmai în acel moment au răsunat sirenele și asta însemna că imediat străzile se vor fi umplut de mii de oameni cu fericirea pe chipuri, o fericire cumpătată (căci dispoziția era ca la terminarea lucrului, camarazii să nu arate o fericire exagerată, ceea ce ar fi putut însemna pentru răuvoitori că s-ar bucura că au scăpat de o muncă împovărătoare; o veselie nestăvilită se prescria numai pentru începerea muncii: veselie debordantă și cîntece), toți acești oameni ar fi trebuit să mă scuipe. În această zi de sfîrșit de săptămînă, sirenele sunau cu zece minute mai devreme ca în alte zile, cele zece minute fiind consacrate prin lege unei băi generale și temeinice, așa cum o spusese și șeful statului: ”Fericire și săpun”.

Poarta secției de poliție din cartier, de fapt o clădire simplă din beton, era păzită de doi portari. Ambii m-au lovit cu paturile armelor, ceea ce reprezenta, de altfel, și o obligație profesională, cuprinsă în preambulul Legii nr. 1: ”Toți polițiștii sînt obligați să vegheze cu strictețe ca toți camarazii să ia parte la fericirea obștească, folosind în acest sens toate mijloacele, inclusiv măsuri corporale”. De altfel, tot Legea nr. 1 mai prevede că ”Orice polițist poate sancționa pe oricine și este obligat să sancționeze orice persoană care încalcă legea. Nici un camarad nu trebuie să fie sancționat, dar poate fi sancționat”.

Am străbătut un coridor lung și rece, prevăzut cu o sumedenie de ferestre mari; o ușă s-a deschis automat în fața noastră, căci polițiștii de la poartă ne anunțaseră deja venirea și, în acele zile cînd în jurul nostru totul era fericire, cinste și ordine și cînd fiecare se străduia să consume zilnic rația corespunzătoare de săpun, în acele zile, sosirea unui arestat însemna un adevărat eveniment.

Am pătruns într-o încăpere aproape goală, cuprinzînd numai un birou cu un telefon pe el și două scaune, m-am oprit în mijlocul camerei, iar polițistul și-a scos cascheta și s-a așezat.

Un timp a fost liniște și nu s-a întîmplat nimic; așa se procedează mereu, e cumplit; simțeam cum mi se alungește fața, eram din ce în ce mai obosit și mai înfometat, mai lipsit de orice speranță. După cîteva secunde intră un bărbat înalt și palid, într-o uniformă cenușie. S-a așezat în tăcere și m-a privit.

— Ocupația?

— Camarad de rînd.

— Data nașterii?

— Unu a'ntîia, am spus.

— Ultima ocupație?

— Deținut.

S-au privit unul pe celălalt.

— Data și locul externării?

— Ieri, bloc 12, celula 13.

— Unde mergeți?

— Spre capitală.

— Adeverința.

Am scos din buzunar adeverința de externare și i-am întins-o. A anexat-o la fișa verde pe care începuse să-mi scrie datele personale.

— Delictul anterior?

— Infracțiunea de figură fericită.

S-au privit unul pe celălalt.

— Explică.

— Data trecută am fost depistat de un polițist avînd o figură fericită în ziua în care se decretase mîhnire generală. Era ziua în care decedase conducătorul.

— Durata pedepsei?

— Cinci.

— Comportament?

— Rău.

— Motivul?

— Lipsă de participare la muncă.

— Lămurit.

S-a ridicat, s-a apropiat de mine și mi-a scos cei trei dinți din față: semn că aveau de-a face cu un recidivist – măsură pe care nu o prevăzusem. Pe urmă a părăsit încăperea și a intrat un flăcău în uniformă cenușiu închis: anchetatorul.

M-au bătut toți, anchetatorul, anchetatorul șef, anchetatorul general, judecătorul de instrucție, judecătorul, polițistul îmi administră toate măsurile corporale prevăzute de lege. M-au condamnat la zece ani pentru figura mea tristă, așa cum, cu cinci ani în urmă mă condamnaseră la cinci ani pentru figura mea veselă.

Așa că trebuie să mă străduiesc, ca de acum înainte să nu mai am nici un fel de figură, dacă vreau ca, peste zece ani, să pot aspira și eu la fericire și săpun…

mai multă Proză satirică de Heinrich Boll