Întoarcerea lui Pitagora

de Giovanni Papini

Atena, 10 aprilie

Sînt aici de opt zile și încep să mă plictisesc. Partenonul nu-i urît, dar e prea mic, iar celelalte ruine îi sînt inferioare. Atena ar fi infinit mai frumoasă totuși, dacă nu s-ar fi clădit, lîngă rămășițele antice, un mare sat modern, fără nici un caracter, care își însușește pe nedrept vechiul și gloriosul nume.

Aș fi plecat și mai dezamăgit, dacă n-aș fi cunoscut, din întîmplare, una din ființele cele mai neverosimile care există azi pe lume. Aveam o scrisoare de prezentare pentru un tînăr elenist, care studia aici școala Arheologică Americană și care a fost pentru mine o excelentă călăuză. Alaltăieri seară, pe cînd mă plimbam singur și căscam de somn, pe strada care duce către Cefisa, văzui pe doctorul Begg trecînd în fugă. Nu mă recunoscu, dar îl strigai și îl ajunsei din urmă:

― Unde alergi așa de repede?

Mi se păru întîi cam încurcat, ca și cum în sine însuși blestema întîlnirea. Apoi se hotărî să zîmbească și răspunse:

― Am o întîlnire cu un om din secolul al cincilea înainte de Hristos și nu pot să fac să aștepte pe cineva care vine de așa de departe.

Am crezut că glumește și că vrea să scape de mine cu un spirit.

― Un om din secolul al cincilea?

― Dacă nu mă credeți, răspunse doctorul Begg, întovărășiți-mă și vă voi face cunoștință cu el. Poate că n-o să-i fie neplăcut să aibă un vizitator în plus. Dar trebuie să grăbim pasul.

În timpul drumului — am mers încă o jumătate de milă - doctorul îmi explică misterul. Omul pe care ne duceam să-l vedem se cheamă în realitate Mihail Anghelopulos și nu arată mai mult de jumătate de secol; dar de cîtva timp trece drept Pitagora înviat — și astfel este considerat de cîțiva discipoli greci și străini.

― Mi-a promis, încheie doctorul Begg, să-mi dea astă seară dovada reîncarnației sale și sînt curios să văd ce-o să poată inventa.

Ajunserăm repede la un fel de cottage rustic, avînd deasupra ușii o inscripție cu caractere grecești. Întrebai pe tovarășul meu ce era scris acolo.

― E unul din Versurile Aurite atribuite lui Pitagora, îmi răspunse, și însemnează: ”în afară de templu nu vă arătați intestinele”.

Un servitor cu pielea, părul și unghiile negre, ne introduse într-o cameră care avea în fund un fel de alcov, închis de o perdea. Îndată ce rămăserăm singuri, mă așteptam să văd pe Pitagora apărînd, dar, spre marea mea surprindere, doctorul Begg se apropie de perdea și anunță sosirea sa, adăugind că venise cu un prieten și explicînd pe scurt cine eram.

Din perdea ieși o voce guturală, care zicea:

― Cristoforul din noua Atlantida să fie admis printre acusmatici.

― Filozoful, traduse încet doctorul Begg, zice că bogatul american să fie admis printre auditori.

― Domnule Anghelopulos, reluă el cu voce tare, vă amintiți pentru ce motiv m-ați făcut să vin aici în astă seară?

― Cum vreți să nu-și amintească un cuvînt spus acum trei zile, omul care-și amintește cuvintele pronunțate acum douăzeci și patru de secole? Știți, desigur, că în una din primele mele încarnații vorbeam discipolilor ascuns mereu după un voal; nu vreau să-mi schimb obiceiul, deși vremurile sînt foarte deosebite. Dar, spre a risipi îndoielile voastre, pot să vă arăt o parte din trupul meu. Vă amintiți care era semnul vizibil al naturii mele, care e între omenesc și divin?

― Știu, răspunse serios călăuza mea. Mi se pare că a spus-o chiar Diogene Laerțiu. Adevăratul Pitagora avea o coapsă de aur.

Abia pronunțase aceste cuvinte, că se văzu ridicîndu-se o margine a perdelei și ieșind afară un picior gol. Ne apropiarăm: deasupra genunchiului, coapsa părea galbenă și strălucea. Colorată cu galben sau acoperită cu o foiță veritabilă de aur? Nu avurăm timp să ne încredințăm, căci după trei sau patru secunde piciorul fu tras după perdea.

― Sînteți convinși? întrebă vocea filozofului invizibil.

Tovarășul meu mă privi, zîmbi și nu crezu de cuviință să răspundă.

― Dar, în sfîrșit, ce găsiți ciudat în reînvierea mea? reluă vocea. Știți, de la istorici, că înainte de a fi Pitagora am fost Etalide, Euforbo, Hermotim și Pyrrhus. Și dacă trupul numit Pitagora s-a răcit în 496 înainte de Hristos sufletul meu după aceea s-a întors de mai multe ori pe pămînt în trupuri diferite și sub nume diferite. Azi mă numesc, în registrele stării civile, Anghelopulos, dar în realitate sînt tot același. Toate sufletele emigrează și se întorc, dar numai eu, grație elementului divin care mă ridică deasupra oamenilor, am privilegiul de a-mi aminti viețile trecute și de a fi conștient de veșnica mea identitate.

Vă mărturisesc chiar că niciodată n-am avut atîta satisfacție, în întoarcerile mele, ca de data aceasta. Vă amintiți că baza sistemului meu era numărul și că totul se reducea, după mine, la numere. Și azi, în sfîrșit, lumea îmi dă dreptate, chiar dacă nu se referă la doctrina mea. După cum am făcut și în celelalte vieți, am călătorit și acum în mai multe țări din lume: peste tot n-am citit și n-am auzit decît cifre. Toate științele se reduc de aici înainte la formule numerice; și sînt unele științe, ca statistica și astronomia, care sînt făcute în administrații care acoperă pămîntul și pe care voi le numiți birouri, contabilitate, tezaure, case sau bănci și nu veți vedea decît cifre scrise în cărți mari și nu veți auzi vorbindu-se decît numere. Fiecare soldat are numărul său, fiecare prizonier se numește cu o cifră, locuitorii orașelor mari sînt însemnați în cărți cu numărul telefonului lor. În acest templu nou, care este Bursa, nu se aud strigîndu-se decît numere și fiecare națiune, în loc să se laude cu gloriile sale, compară cu orgoliu cifrele locuitorilor săi, ale suprafeței, ale importului și exportului, cu alte națiuni. Pe străzi aleargă trăsuri urlătoare, care poartă toate, pentru a fi recunoscute, un număr; și în cer, mașinile zburătoare își poartă și ele numerele lor printre nori. Și în țara în care v-ați născut și pe care o cunosc, am auzit judecîndu-se oamenii cu ajutorul cifrelor: acesta face trei milioane, celălalt numai opt sute de mii. Acesta este deci secolul numerelor omniprezente și triumfătoare, secolul pitagorian prin excelență.

El merită acest nume și din alt motiv. După cum știți, am fundat la Crotona o confraternitate de asceți care avea un caracter dublu: mistic și politic. După moartea mea, societatea a fost atacată și împrăștiată, pentru că subordonarea indivizilor la un principiu și la o disciplină displăcea geniului grec. Astăzi, sistemul meu triumfă. Am trăit în multe secole, dar în nici unul n-am văzut, ca în acesta, o astfel de înflorire a asociațiilor; în nici o epocă individul n-a fost, ca acum, supus grupului din care face parte. Nu există țară în care omul să nu aparțină unei secte, unei congregații, unui partid, unei ligi, unei armate, unei academii, unei mănăstiri, unui sindicat, unei societăți publice sau secrete. Ordine călugărești, mănăstiri, loji masonice, teozofice, antropozofice și oculte, corporații și federații, clanuri și trade unions: tot neamul omenesc, de la sălbatici și pînă la cei mai civilizați, fac parte dintr-o asociație și e strîns legat de o colectivitate. Visul meu prematur acum douăzeci și patru de secole, este azi o realitate universală. Individul nu mai există decît în teoria pură; în practică, fiecare om e un atom, o rotiță, un număr, un soldat de rînd.

Considerați aceste stări de fapt, vizibile în toate părțile lumii — triumful numărului și al comunității - și veți recunoaște, împreună cu mine, că nici o epocă nu se poate lăuda că e conformă cu antica mea doctrina, ca cea prezentă. Și nici o epocă nu era mai favorabilă pentru a treizecia înviere, ca aceasta.

În sfîrșit, vocea tăcu.

― Dar astăzi, o, divine Pitagora, zise doctorul Begg, nimeni nu-și face scrupule mîncînd carne.

― Nimicuri! Prostii! răspunse cu o voce disprețuitoare omul invizibil. La timpuri noi, principii noi. Eu sînt gata să fac toate concesiile posibile, numai ca esențialul gîndirii mele — cum e cazul acum — să fie respectat și aplicat.

Cu mult respect ne luarăm rămas bun de la perdea și de la omul cu coapsa de aur. Apoi, pe tot drumul, pînă la Atena, n-am făcut altceva decît am rîs. A fost singura seară plăcută de cînd am debarcat la Pireu.

mai multă Proză satirică de Giovanni Papini sau Gog