Împotriva cerului
Saint Montz, 2 august
Cerul mă plictisește în unele momente, dar adeseori mă face să sufăr. Și atunci, neputînd să mă răzbun, nici să-l jignesc, nu mai pot nici să-l privesc. Mă simt frate cu sciții care aruncau cu săgețile în soare și în nori. Într-un cuvînt, ca să fiu sincer cel puțin cu mine urăsc cerul și cu cea mai rea specie de ură: ura neputincioasă.
Aceasta nu înseamnă că iubesc prea mult pămîntul. Pămîntul e strîmt, murdar, monoton și populat, mai mult decît ar trebui, de o mocirlă vorbitoare, care îl desfigurează și îl face și mai respingător.
Dar aici cel puțin ne simțim la noi acasă, stăpîni să facem și să desfacem, să ne mișcăm după placul nostru. Pămîntul trebuie cîteodată să ne asculte. Reușim să-l domesticim, ici și colo, cum vrem : să semănăm grîu acolo unde erau mlaștini și pietre, să creăm fluvii artificiale, să dărîmăm munții, să despărțim continentele.
Dar cerul e depărtat, neschimbător, ostil. Asupra cerului nu avem nici o putere. Chiar și straturile joase ale atmosferei sînt independente de domeniul nostru. Trebuie să suportăm vîntul, să așteptăm bunul plac al ploilor, să suferim săptămîni și luni întregi soarele arzător. Nu putem face nimic împotriva furtunilor ; cel mult din cînd în cînd reușim să atragem cîte un fulger.
Nici balonul, nici aeroplanul n-au micșorat neputința noastră împotriva cerului. Putem să alergăm în aer, dar sîntem tot în voia uraganelor, a vîrtejurilor, a ceței. Și numai cu mare greutate reușim să ne înălțăm pînă la cinci sau șase mii de metri: totdeauna mai puțin decît munții cei mai înalți.
Dar ceea ce urăsc mai cu putere este cerul superior, firmamentul. Suport încă, pentru utilitatea sa, soarele, această brută cu fața de foc ciupită de vărsat — dar noaptea, stelele! Infinitul nu mă înspăimîntă — ci mă dezgustă și mă descurajează. Pentru a mă face să simt umilinței micimii mele, era de ajuns pămîntul. Sfidarea cerului înstelat e nemăsurată, arogantă, rușinoasă. Ce au de a face cu mine acele milioane de sori care apar ochilor mei ca niște atomi rătăcitori de lumină electrică? Ce vor de la mine? La ce-mi servesc? De ce se întorc în fiecare seară aceste flăcări milenare, să insulte scurtimea zilelor mele în acest colț întunecat? Cerul e o injurie perpetuă și insuportabilă. Stelele nu mă cunosc și eu nu voi putea niciodată să fac nimic cu ele sau împotriva lor. Cînd am aflat cîte mii de ani lumină le despart de mine și cîte secole trebuiesc luminii lor să ajungă pînă la pămînt, n-am făcut altceva decît am dat mîniei mele o formă aritmetică.
Simt cerul ca ceva străin, îndepărtat, deci dușman. Cometele care își tîrăsc coada în infinit, fără scop rațional, nu-mi spun nimic ca să mă consoleze. Nebuloasele, aceste grămezi încurcate de praf cosmic, mă exasperează, ca toate lucrurile informe și neisprăvite. Cît despre planete și sateliți, acești lingușitori stinși, care se învîrtesc în horă, să capete de pomană puțină lumină, îmi fac silă și rușine.
Nu înțeleg pe astronomi. Cum se face că nici unul din ei nu înnebunește și nu se sinucide? Îmi închipui că sînt oameni fără fantezie și demnitate, incapabili să simtă insulta permanentă a constelațiilor refugiate în adîncul pustiului spațiului. Măsurînd și calculînd își fac poate iluzia că stăpînesc cerul sau că sînt cel puțin admiși ca oaspeți.
Dar înaintea acestui vîrtej împrăștiat de focuri călătoare, omul adevărat nu poate să simtă decît mînie sau teroare.
Cerul are influență asupra mea și eu nu voi putea niciodată să am vreuna asupra lui. Dacă îl contemplu, mă înjosește; dacă îl ignor, mă pedepsește. Are viața lui, misterioasă și solemnă, pe care nu reușesc în nici un fel s-o schimb sau s-o tulbur. Îmi inspiră, împotriva voinței mele, gînduri dureroase, care-mi fac rău, mă deprimă și-mi iau curajul de a trăi.
De aceea, prefer să nu-l văd. Îmi plac regiunile și anotimpurile în care cerul e mereu acoperit, în care noaptea e mută și completă și te simți sub un acoperiș apropiat de ceața familiară.
Invidiez pe locuitorii de pe Venus, fiindcă, după cît se spune, planeta lor este aproape întotdeauna înconjurată de vapori. Ei sînt scutiți de vederea fastului enervant al constelațiilor inutile și a acelei odioase Căi Lactee, care străbate firmamentul ca un fluviu de dispreț fosforescent.
Poeții, idioți ca și copiii, se extaziază la vederea luminițelor rătăcitoare în infinit. Pentru mine, care nu sînt — din fericire sau din nenorocire — nici versificator, nici mistic, cerul nu-i altceva decît o pînză sinistră, pe care citesc în fiecare noapte sentința nulității mele iremediabile.
mai multă Proză satirică de Giovanni Papini sau Gog
