Rude recunoscătoare

de Willy Breinholst

Teorie

O căsnicie are nevoie de un cămin ospitalier; de aceea, soțul ar trebui să fie gata a primi cu prietenie rudele, chiar și atunci cînd împrejurările impun să le dea adăpost și pentru noapte. Ospeția este întotdeauna răsplătită.

Practică

În fiecare vară, mica și modesta noastră vilă de periferie se transformă în hotel. Firește, de această transformare nu ne îngrijim noi, Marianne și cu mine, ci rudele venite în călătorie. Aceste rude sînt risipite prin toată țara. Cînd vreuna sosește în metropolă, trage la noi, căci locuitorii din cîmpie consideră drept o nebunie curată să azvîrle sute de coroane pe fereastră pe camera de hotel, mîncare și distracții, cîtă vreme pot sta la noi absolut gratis, fiind pe deasupra, mai bine serviți decît într-un hotel de lux.

Serile trecute a picat unchiul Karl din Svendborg. Mătușa Luise din Holstebro tocmai eliberase camera de oaspeți, așa că aveam loc pentru unchiul Karl. Rapidul fusese arhiplin, unchiul Karl era mort de oboseală. A făcut o baie și s-a vîrît îndată în pat.

A doua zi a început să se miște în odaia lui abia pe la zece.

― Cred că oaspetele nostru de la camera nr. 1 dorește micul dejun – i-am spus Mariannei, iar după o clipă unchiul Karl era servit cu micul dejun la pat.

― Ceva cremă de ghete aveți? m-a întrebat peste un ceas.

I-am luat pantofii, am coborît în pivniță și i-am făcut lună.

― Ziarul – a spus el – nu primiți ziarul de dimineață?

I l-am adus. Nu arăta deosebit de satisfăcut. Puteai să-ți dai seama că ar fi fost mai bucuros să i se dea ziarul său local, dar, rudă sau nu, era cu neputință să mă reped la Svendborg să i-l aduc.

Apoi a ieșit în oraș, s-a întors la prînz, a dispărut din nou și a revenit abia la cină.

― Nu facem astă-seară un chefuleț? a întrebat în timpul mesei, iar noi i-am îndeplinit dorința. Fiind oaspetele nostru, i s-a părut absolut normal ca eu să plătesc tratația. Întorși acasă, Marianne l-a întrebat dacă nu cumva îi mai e foame.

― Da, în orice caz. Cîteva sandvișuri ar fi acum exact ce trebuie.

Unchiul Karl a mîncat șapte tartine duble, a mai băut cîteva păhărele de rachiu și ne-a redus provizia de sticle de bere. Obosit și epuizat, personalul hotelului, adică Marianne și cu mine, ne-am prăbușit în așternut pe la trei și jumătate noaptea.

― Vă rog să mă treziți la șapte – a spus unchiul Karl, și eu l-am trezit la șapte.

După o oră, Marianne i-a servit micul dejun, eu i-am făcut pantofii și i-am adus ziarul, iar în timp ce după-amiază a dat o raită prin oraș după cumpărături, am dereticat camera nr. 1.

― Dumnezeu știe cînd o să plece! am oftat. Vărul Aage din Lögstör cu logodnica s-au anunțat pentru luni și nu mai sînt decît cîteva zile. De altfel, nici nu știam că avem un văr la Lögstör. Doresc o cameră cu două paturi, așa că nu avem de ales, trebuie să le cedăm dormitorul nostru. Ei, noi o să dormim pe masa de biliard din atelierul meu de lucru manual. Am mai făcut asta și altă dată în plin sezon.

Unchiul Karl n-a plecat. S-a făcut miercuri, joi, vineri și sîmbătă. Unchiul Karl a rămas pe loc. De ce-ar fi plecat? Primea micul dejun, gustarea dinainte de prînz, prînzul, avea camera lui de baie, telefon pe noptieră, în fiecare dimineață pantofii făcuți, cinema, teatru de varietăți - și niciodată n-avea nevoie să-și deschidă de-un deget măcar portofelul.

Duminică eram sătul pînă-n gît. Am inițiat-o pe Marianne în planul meu, iar ea l-a găsit bun.

― Ei – a zis unchiul Karl cînd a sosit pentru cină la ora obișnuită – oare am picat prea devreme?

― Nu – i-am răspuns – astăzi mîncăm în oraș.

Ideea a părut să fie pe placul unchiului Karl și am plecat cu mașina, toți trei, în oraș, unde am mîncat excelent și am băut vin franțuzesc foarte bun, la cel mai scump restaurant. Unchiul Karl s-a rezemat satisfăcut de speteaza scaunului, pufăindu-și havana în vreme ce noi savuram cafeaua și coniacul.

― Din timp în timp – a constatat el - o călătorie de-asta la Copenhaga are și partea ei bună.

După aceea am cerut socoteala. Cînd a venit obărchelnerul cu nota, eu am dispărut la toaletă, iar unchiul Karl s-a văzut nevoit să plătească. După ce m-am întors, mi-a împins nota peste masă.

― Am plătit eu în vreme ce tu erai afară – mi-a spus. Face 280 de coroane în cap.

Avea pregătite douăzeci de coroane, pe care le scosese din portofel, ca să-mi poată da restul în caz că aveam la mine numai hîrtii de o sută de coroane.

M-am făcut că nu văd cele douăzeci de coroane și i-am strîns cu cordialitate mîna:

― Mii de mulțumiri, dragă unchiule, a fost foarte drăguț din partea ta. Ei, și acum, haideți să mergem acasă.

În drum spre casă, unchiul Karl n-a suflat un cuvînt. S-a dus la culcare, fără să mai ceară tartine. A doua zi de dimineață, cînd am vrut să-i fac pantofii, am constatat că și plecase acasă. Nota din seara trecută se afla pe masă. De-a curmezișul ei ne scrisese salutul său de despărțire. Consta dintr-un singur cuvînt: ”ȘARLATANI!”

mai multă Proză satirică de Willy Breinholst, sau înapoi la Dulcea viață a soțului în teorie și practică