Nimic nu-i al meu

de Giovanni Papini

Arosa, 18 septembrie

Cea mai mare problemă pentru om, ca și pentru națiuni, este independența. Dar cum poate fi rezolvată această problemă?

Ceea ce posed pare că-mi aparține, dar sînt totdeauna stăpînit de această proprietate. Singura proprietate incontestabilă ar trebui să fie Eul — totuși, dacă cercetezi cu de-amănuntul, unde găsești un element absolut, izolat, care să nu depindă de nimic?

Ceilalți, absenți sau prezenți, participă la viața noastră interioară sau exterioară. Nu-i nici o portiță de scăpare. Chiar și în singurătatea absolută simt, cu spaimă, că nu sînt decît un atom dintr-un munte, o celulă dintr-o colonie și-o picătură dintr-o mare. În spiritul și în carnea mea simt ereditatea morților; gîndirea mea e datoare morților și viilor, purtarea mea e inspirată, chiar împotriva voinței mele, de ființe pe care nu le cunosc sau pe care le disprețuiesc.

Tot ce știu, am învățat de la alții. Toate lucrurile de care mă servesc sînt opera altuia — și ce însemnează dacă le-am plătit? Fără lucrător, fără meseriaș, fără artist, aș fi mai gol decît Caliban sau decît Robinson. Dacă vreau să mă mișc, am nevoie de mașini fabricate de alții și conduse de alte mîini. Sînt silit să vorbesc o limbă pe care n-am inventat-o eu; și cei dinainte de mine îmi impun, fără voia mea, gusturile, sentimentele, prejudecățile lor.

Dacă demontez Eul meu bucată cu bucată, regăsesc mereu fragmente care provin din afară și fiecăreia aș putea să-i pun eticheta originii sale. Aceasta o am de la mama, aceasta de la cel dintîi prieten, aceasta de la Emerson, aceasta de la Rousseau sau de la Stirner. Dacă împing pînă la capăt inventarul a ceea ce mi-am însușit, Eul rămîne o formă goală, un cuvînt fără conținut real.

Aparțin unei clase, unui popor, unei rase și nu reușesc niciodată să evadez, orice aș face, din marginile pe care eu le-am trasat. Orice idee nu-i decît un ecou, orice gest un plagiat. Pot să îndepărtez prezența oamenilor, dar o mare parte din ei continuă să trăiască, invizibili, în mine, rămas singur.

Dacă am servitori, trebuie să-i suport, să-i ascult; dacă am prieteni, trebuie să-i tolerez și să le fac servicii; cît despre bani, trebuie să-i păzești, să-i faci să fructifice, să-i protejezi, să-i aperi. Puterea echivalează cu sclavia. Nimic, în realitate, nu-mi aparține. Puținele lucruri de care mă bucur, le datorez inspirației și muncii oamenilor care nu mai sînt și pe care nu i-am văzut niciodată. Cunosc ce am primit, dar nu știu ce am dat.

Am reușit să adun cîteva duzine de miliarde. N-aș fi putut-o face, dacă milioane de oameni n-ar fi lucrat pentru mine, dacă milioane de oameni n-ar fi avut nevoie de ceea ce puteam să le vînd, dacă mii de oameni n-ar fi inventat formulele, mașinile, regulile pe care se bazează viața economică a pămîntului. Dacă aș fi fost singur, aș fi fost un sălbatic, mîncător de rădăcini și de cîini morți.

Unde se află, deci, nucleul profund și autonom, care nu are nevoie de nimeni, căruia nimeni nu i-a dat naștere și de care să pot spune cu adevărat că e al meu? Sînt în adevăr un om plin de datorii, o moleculă, sclavă a unui corp gigantic? Și singurul lucru pe care-l credem în adevăr al nostru — Eul — e, poate, ca și tot restul, un simplu reflex, o halucinație a orgoliului nostru?

mai multă Proză satirică de Giovanni Papini, sau înapoi la Gog