Tînguire de mior către-un paznic surd și chior

de Mircea Nedelciu

Din gură și nai și cu mult alai să tot spui că ai un nivel de trai mult mai ridicat decît le-a fost dat celor de pe plai între care stai. Dorul lor de ducă nu îi mai usucă, turma lor de oi, cîinii cei vioi, toate acum în sat or sta la iernat. N-ar pleca în vale și la lungă cale nici cei mai buboși și mai răpciugoși, cîinii păduchioși, ciobanii bot-groși, dar cei feți-frumoși și la pungă groși, țantoși și țîfnoși, oameni studioși? Cum să meargă ei cu turma de miei dacă n-au de scos un ban mai frumos, un cojoc mai gros, un cîștig mănos pe poarta din dos? Om de la oraș, de la Făgaraș, Gheorghe-i cojocar și cam potlogar, Benga i se spune, n-are gînduri bune, nici simțiri străbune, doar trăiri păgîne, doruri de muieri, fuste și plăceri, bani sute de mii și chefuri tîrzii. El șede, trenul nici vede, se-ncovoaie la miros de oaie, prin sudori îl treci de-i spui de berbeci, pe palma îl rnănîncă, dar nu palma stîngă. Cu el mai e unu', Mișu Căpcăunu, împreună beau și și-o spun pe șleau. Iată-i pun la cale (și le curg și bale) furtul de mioare, furtul pe picior, furtul din ciopor.

― Frate-meu, Nebunu, spune Căpcăunu toată vara-mi zace pe cuptor, în floace, bea și să strofoacă, țuica cică-i acră, uischiul ce-l mai gustă, băutură justă.

― D’apăi frate-tău e pă gustul meu, om dintr-o bucată după cum s-arată. Om de meserie și cu oi o mie, ha iarnă o fost să-și facă un rost și le-o dus unde-i iarba 'naltă, le-o dus la cîmpie aste oi - o mie și le-o dus în jos să-și facă folos. Ia să-mi spui tu mie, Mișule, bădie, ăst frate al tău ce-i pe gustul meu, din drum cu folos cum s-a foʹ intors?

― Dʹapăi, Gheorghe, vere, să mai bem o bere și ți-oi spune ție, om de veselie, om de lăutari și de chefuri mari, cum o fo' vinit frate al meu smintit în nemțesc suman, plin de gologan.

Într-o noapte neagră, făr-a ști de șagă, viscolu-mi bătea dinspre Călărași (ce frumos oraș!). Frate-meu stătea și să cumpănea, țigara fuma, în foc arunca tot cîrpe și paie cu miros dă oaie. Și cum sta așa și să cumpănea, ce-mi zice el mie, frate-meu, nebunu, mie, căpcăunu. Frate, dragă, frate, noi turma de-am scoate în chiar astă noapte și am merge cu ea, întins, pe șosea, pînʹ la șura mare cu baloți de paie?

articolul 23 din normele de protecția muncii în sectorul zootehnic interzice cu desăvîrșire adăpostirea turmelor de oi sau alte vite în preajma șurilor de baloți de paie pe timp de furtună1.

Și atunci ha mioară, neagră, sprinteioară, plină de ciulini, hrănită cu spini, plină de gălbează, hrănită cu pleavă, mîncată de rîie și grasă-momîie înspre noi s-abate, jalnic sunet scoate cu foalele-i toate, jalnic behăit cu glasu-i dogit:

― D'apăi, frații mei, gingași ciobănei, grași și arătoși și la pungă groși, voi cînd ați semnat și v-ați angajat prin trainic contract să ne păstoriți și să ne iubiți, să ne îngrijiți și să ne feriți de primejdii rele și alte belele, bani din gros ați luat și nu v-a păsat, bani mulți ați băut, în c. v-a durut! Acu de ce voi, frații amîndoi vreți să ne beliți, să ne urgisiți, mieii să ni-i știți și să-i mîncați fripți? Au nu vă gîndiți că-n lege greșiți și păcătuiți? De cînd ne plimbați, din vîrf de Carpați pîn-aci în baltă, grea avurăm soartă. Hrană nu ne-ați dat, nu ne-ați adăpat și ne-ați tot furat. Ș-acu, pe urgie, de ce vrei, bădie, să ne scoți din sat pe cer înnorat, să ne duci la cîmp pe vreme de vînt, ce rău v-am făcut și noi n-am știut ?

Ș-atunci frate-meu, mare derbedeu, caracter de fier, plin de cazier, spre cer s-a uitat ș-așa a scuipat:

― Veselă mioară, neagră, sprinteioară, nu cumva ești chioară, pe noapte cu lună unde vezi furtună?

Iar neagra mioară, slabă, sprinteioară, plină de ciulini hrănită cu spini, plină de gălbează, hrănită cu pleavă, mîncată de rîie și groasă-momîie, în turmă s-a dus, de noi s-a ascuns. Ș-așa, dragă bace, frate-meu, cirace, semn din ochi îmi face cum că-i tocmai bine vorba de ne-am ține și turma de-am scoate, chiar în acea noapte să mergem cu ea, întins, pe șosea, pîn’ la șura mare cu baloți de paie. Și-n plin miez de noapte, cu oile toate, noi am și plecat și-am ieșit din sat. Viscolu’ urla și ne spulbera, dar noi tot ne-am dus și am și ajuns lîngă șura mare cu baloți de paie. Acolo, fîrtate, din oile toate, zece-am dibuit și-n cap le-am lovit cu lemn țintuit, alte zece-am spintecat lîngă șură le-am lăsat. În marginea șurii, cu furia urii, două'zeci de oi, ucise de noi, am pus în zăpadă, să fie de nadă la ăi președinți, șmecheri sau cuminți care ne-au luat cu trainic contract pe noi amîndoi grijitori de oi.

La 28.I.81, oile adăpostite lîngă o șură de paie, au fost surprinse de un viscol. O parte din șură s-a prăbușit și, astfel, 323 de oi cu miel aparținînd C.A.P. Racoș au murit sub zăpadă și baloți de paie.

„Am recuperat doar pieile de la oile pierdute. A.D.A.S.-ul recunoaște unele despăgubiri bănești, vom mai recupera și de la ciobani, dar cooperativa nu de bani are nevole, ci de oi". Iosif Cojocea, președintele C.A.P. Racoș2.

Și uite așa, noi doi, trei sute de oi, am vîndut pe bani și pe gologani la oameni din sat, puși pe căpătat, la oameni cu stare, puși pe apucare, le-am vîndut curat, cu preț micșorat ș-acu avem bani ș-avem gologoni, nu sîntem golani. De ne-om ține bine, la anu' ce vine, cu alte mijloace, tot la fel om face.

― Ha-ha-ha-ha-ha, deci așa, așa? dădu Benga glas și ceru vinars, setea să-și aline, să le cadă bine, berea ce-au băut, lucrul ce-au făcut.

Și cum stau și beau și și-o spun pe șleau, pe la masa lor, șchioapă d-un picior, cine crezi că trece, cu mutra lui rece, plin de gologani și tînăr de ani, cu șuba-n spinare, trăgînd din țigare? Moraru Ion, zis cel galanton, alt cioban de soi, cu sute de oi. Și el cu contract a dus la iernat opt sute mioare (cam cît trei ciopoare), dar el, mai mișel, nu s-a dus chiar el, ci s-a aranjat și și-a angajat doi ciobani vîrtoși, veseli și setoși, angajații lui - spaima codrului și-a bufetului.

Moraru Ion, zis cel galanton, la masă se pune, „ziua bună" spune și cheamă ș-un june ospătar murdar, șmecher, panglicar, cunoscut de-al lui, cu mersul cam șui. Cere de mîncare un pui la frigare, iar să bea, ar vrea, un vin mai așa, sec și alb să fie și rece-stafie.

― Mișule și Gheorghe, frați ai mei de vorbe, io vă spui curat că n-am înșelat, coarda n-am întins, nimeni nu m-a prins cu furt de ovine sau alte jivine. Stați și m-ascultați și vă minunați, dreptate să-mi dați cînd am să dau glas de folos ce-am tras.

Pe la Jegălia albă-i colilia, vara cît e vară tractoarele ară toamna cînd s-arată totul cade baltă și pe șes întins, pînă ce n-a nins, e loc de păscut, treabă de făcut, folos de avut. Pîn-acolo-n vale e destulă cale, dar de știi umbla și știi căuta, mergi la Perișoru de-ți umple ulcioru’. Sînt acolo doi, mari ștabi amîndoi, un primar ș-un vice, amîndoi ferice, veseli, n-am ce zice! De le duci o oaie s-o puie-n tigaie și cîteva mii ca dar la copii, din hîrtii te ajută să faci treabă multă, neagra albă-ți fac și mielu’ malac. Așa cum vă spui, pînă nu-s beat-cui, eu la ei dădui bani să facă pui.

― Păi, cum, nea Ioane, vere, Galantoane, zi-ne ce-ai făcut, folos de-ai avut?

― Frați ai mei, ciobani, oameni cu mulți bani, cu dor de muieri, fuste și plăceri, de sute de mii și chefuri tîrzii, io v-oi spune drept, cu mîna pe piept tot cum s-a-ntîmplat și ce-am cîștigat. Doi ciobani ai mei, mici șmecheri și ei, Vali și Vasile, au mers zece zile cu turma pe cale pînă-acolo-n vale. Iar cînd au ajuns la primar s-au dus și i-au declarat sau i-au spus curat că pe viscol mare, pe mare ninsoare, chiar acolo-n sat turma le-a călcat un accelerat.

Atunci, dintr-o dată, o oaie ciudată, o neagră mioară, slabă, sprinteioară, hrănită cu spini, plină de ciulini, hrănită cu pleavă, plină de gălbează, mîncată de rîie și grasă-momîie, în birou la vice, apare și zice:

― Stăpîne, stăpîne, cu suflet de cîne, cu ce ți-am greșit de ne-ați oropsit, ce lucru nu-ți place de-ai venit încoace și-ai ales din noi douăzeci de oi, cele mai belite și mai jupuite, pline de ciulini și de mărăcini și fără de vină le-ai legat de șină, trenul să le taie, să le facă zoaie?

Primarul, pe dată, cu frunte-ncruntată făcu ochii roată, vicele și el foarte plin de zel, o luă pe mioară ș-o făcu să moară. În timp ce murea, el așa-i vorbea:

― Mioară, mioară, neagră, sprinteioară, ruptă, răpciugoasă, în gură buboasă, turma voastră beată ce-a avut, surată, de-ați plecat cu toate în plin miez de noapte să pașteți pe cîmp, bătute de vînt. Au voi n-ați văzut că nu-i de păscut, de ce-ați alergat, fără gînd curat, noaptea, turma toată, pe calea ferată?

Dar aceste vorbe în zadar le zise, în țărîna neagră mioara murise.

Ș-așa s-apucară, la vreme de seară, vice și primar, contra onorar, să scrie curat un certificat:

...confirmăm faptul că în noaptea de 25 spre 26 februarie 1981 a fost viscol putemic și pe raza comunei noastre au venit oile care pășteau în poligon la o distanță de 2 km de calea ferată. Ele au fost împinse de furtună în cîrd de 838 ovine, iar ciobanii angajați (Dumitru Vasile și Lazăr Valentin) s-au străduit să aducă oile la adăpost în marginea satului de reședință. Dar n-au reușit să schimbe direcția de mers a oilor mînate de furtună. În ultimă instanță ciobanii se opuneau ca oile să ajungă spre calea ferată, dar, datorită efortului, din 838 ovine, numai 334 au fost accidentate mortal" semnat: primar A. Vorovenici și vice Drăjneanu3.

Consiliul Național al Apelor,

Direcția Apelor Ialomița-Buzău

Vă comunicăm starea timpului din noaptea de 25-26.II. 1981 la stația Mărculești, comuna Perișoru:

viteza vîntului 9 m/s

temperatura - 4,5 grade C

vizibilitate, 10 km

fără fenomene meteo

fără precipitații.

Director,

ss indescifrabil

Șef serv. meteo,

ss idem4.

Moraru Ion, zis cel galanton, după ce vorbi ceasul și-l privi se lăsă pe spate, rîse pe-nfundate, își mai tumă vin și bău senin.

Mișu rîse tare, bătînd din picioare, Gheorghe, mai modest, spuse încet, pe șest:

― Dragi ai mei fîrtați, n-o să mă certați, dacă spun că eu, după capul meu, ca să grijesc oaia m-am dus la Șercaia, turmă mare am luat, la șes am plecat, la șesul mănos pe cîmpie-n jos. Un veterinar, acolo-ntr-un sat mi-a și ștampilat un certificat cum că sînt pe moarte oile mai toate. Și-atunci ce-am făcut, oi am tot vîndut, oi vreo două sute, albe și cornute, grase și cu miei, la clienți de-ai mei. Cu banii ce-am luat oi am cumpărat, oi mai pricăjite și mai prăpădite, oi mai urîțele și mai ieftinele, cînd frigu-a venit ele au și murit, dar io mi-s curat, am certificat!

...certificatul eliberat de medicul veterinar din comuna Dragoș Vodă are numărul 696 din 25.X.1980 și este ștampiat cu ștampila stării civile a comunei Dragoș Vodă, județul Călărași (deși pe stampilă se vede clar că scrie județul Călărași, totuși, la data de 25.X.1980 acest județ încă nu luase ființă!5.

În crîșmă din gară, hăt, mai către seară, cine-mi stă la masă cînd noaptea se lasă cu văl de mătasă? Sînt tot ei, cei trei, veseli ciobănei cu gîndul la miei. Beau și se cinstesc și se veselesc, vinul curge gîrlă, ei beau pentru tîrlă, vin curge șiroaie, ei beau pentru oaie. Cînd mai cer să vie, vin de razachie pe dat-amuțesc, spre ușă privesc, de nas se ciupesc. Pe ușă intrată, deșelată toată, iată, vine agale, muncită de cale, o neagră mioară, slabă, sprinteioară, plină de ciulini, hrănită cu spini, plină de gălbează, hrănită cu pleavă, mîncată de rîie și grasă-momîie. Ea vine spre ei, cei trei ciobănei cu gîndul la miei, ea vine agale, muncită de cale, spre masă se-ndreaptă, spinarea-i e dreaptă. Lînișoara ei, spini și ciulinei, ugerașul ei, nici cît un ardei, gîtușorul ei, parcă-i retevei, iar glăsciorul ei spune către ei:

Punct.

1, 2, 3, 4, 5 Extrase din articolul „Niște oi care au au fost pierdute și o furtună care nu a avut loc” apărut în ,,România liberă", nr. 1424 din 22 iulie 1981, sub semnătura ziaristului Dumitru Bujdoiu căruia, pe această cale aș dori să-i aduc mulțumirile mele (n.a.).

mai multă Proză satirică de Mircea Nedelciu