Două jafuri

de Marius Zaharia

Împins de foame, voiam să jefuiesc banca. Nu mai aveam ce să pun pe masă celor 2-3 copii ai mei. De pistol făcusem rost de la un prieten, sătul și el să ne mai vadă masa goală. Eram atît de disperat, încît nu îmi păsa dacă mă prind sau nu. Așa că am intrat în sucursală și fără cagulă, și fără cămașa încheiată pînă la gît. Ușa am blocat-o cu un levier, mai mult pentru că era un curent îngrozitor.

Pășind peste un tip leșinat lîngă un formular de 4-5 pagini, prin care cerea restituirea propriilor bani, m-am îndreptat spre primul ghișeu. Explicîndu-le clienților din fața mea motivul prezenței, aceștia m-au lăsat bucuroși în față.

― Bună ziua, doamnă, și o zi bună! m-am adresat funcționarei. Acesta e un jaf!

― Domnișoară! mă corectă ea, mă căsătoresc de-abia în iulie. Ce spuneați că doriți?

― Banii, e un jaf! Nu vă panicați și umpleți-mi sacul acesta de rafie cu tot ce aveți!

― Nu-s deloc panicată! se ofuscă tipa. Sîntem obișnuiți cu jafurile, pentru că și noi ne jefuim clienții. În al doilea rînd, fac doar operațiuni fără numerar. Pot să vă ajut, însă, cu niște titluri de stat.

― Data scadenței?

― 2019, cînd veți ieși din pușcărie.

― Nu, merci.

― Atunci mergeți la ghișeele 6 sau 9, acolo lucrează cu lichidități; v-o recomand pe Eunice, e foarte amabilă. Dacă tot vă duceți, dați-i cheile de la cutiile de valori. Să vă conduc sau vă faceți loc cu arma?!

Nici nu era nevoie, căci toți clienții băncii erau culcați la podea.

― Ridicați-vă, oameni buni! i-am îndemnat, ați fost destul timp umiliți în acest hol.

Primul a făcut-o un bărbat ce părea mai agitat ca mine.

― Vă rog, mă așteaptă fetița să îi duc cheia. Jur că în 20 de minute sînt înapoi. Credeți-mă, nu vreau să pierd jefuirea unei bănci. O aștept de o viață, adică de cînd rambursez un credit ce mi s-a dat pe 2 ani.

― Bine, dar luați mașina blindată și arma paznicului să vă descurcați în trafic.

A plecat val-vîrtej, nu înainte de a mă îmbrăţişa.

― Vedeți să nu vi se descarce pistolul spre, să zicem, domnul Niky, managerul sucursalei, etaj 2, primul birou din dreapta, mai zise el cu o voce ce aducea mai mult a sfat.

Făcusem o greșeală cu ridicatul clienților de pe jos, căci a trebuit să liniștesc un grup ce voia să-l linșeze pe directorul-adjunct.

Apoi am pierdut timpul cu un tip ce mi se părea cunoscut, îl mai văzusem la biserică, cînd mă învîrteam pe lîngă cutia milei.

― Pocăiți-vă! zbiera el către fetele de la ghișeu. Ziua judecării comisioanelor în instanță se apropie!

Într-un tîrziu, mai mult zorit de salariații băncii, căci se apropia ora închiderii, am ajuns la Eunice.

Colega ei avea perfectă dreptatea, era dulceața întruchipată. După ce am băut o cafea, din care am vărsat, intenționat, un strop pe un pliant al băncii, a spart gheața.

― Spuneați că doriți să ne prădați?!

― Nevoia mă împinge, m-am scuzat.

― Cît aveți nevoie?

Am făcut un calcul scurt.

― 20.000 euro, Eunice.

― Riscați închisoarea pentru un fleac! De ce nu luați un credit de la noi? Vi-i putem da pe 10 ani.

― Dobînda?

― Excelentă, 5% fixă pe întreaga perioadă sau 3% în primul an și apoi variabilă. Pentru mai multe informații vă dau un model de contract, zise ea întinzîndu-mi ceva ce semăna cu primul volum din Frații Karamazov.

― Dar comisioanele?!

― Foarte mici! Adică scrise cu litere foarte mici, zîmbi ea.

― Nu am, însă, cu ce garanta; mi-am pierdut apartamentul după o ședință de shopping; am, în schimb, patru frigidere și șapte televizoare.

― Cred că e o garanție destul de puternică, privi ea spre pistol.

― Dar giranți?!

― Noi! am auzit din sală corul clienților, măcar atît să facem pentru omul ce ne-a lăsat cîteva minute singuri cu șeful de la credite.

Am sfîrșit semnînd contractul. Polițiștii, strînși în fața băncii, mi-au permis să plec. Considerau că, dobînda pe care urma să o plătesc, e o pedeapsă suficientă.

mai multă Proză satirică de Marius Zaharia