N-am astîmpăr pîn' ce n-o-ncasez

de Aziz Nesin

Autobuzul devenise neîncăpător. Unul dintre călători, după înfățișarea pe care o avea, s-ar fi cuvenit să nimerească la vreun spital și nicidecum într-o asemenea aglomerație. Un bandaj îi ținea strîns brațul stîng. Capul îi era ascuns de un imens turban alb. Un ochi abia de se deosebea dindărătul unei vînătăi mari cît o gogonea, iar celălalt ochi era inundat de pete sîngerii. Sprijinindu-se de un baston, încerca să-și croiască drum printre călători. Și tot timpul se văicărea:

― Aaah!... Ooof!...

Te-ai fi putut aștepta ca la prima zdruncinătură a autobuzului să se desfacă în bucăți.

În cele din urmă, unui călător i se făcu milă și-i oferi locul. Omul se așeză cu greu, după ce oftă din rărunchi și mulțumi celui ce i-l dăsuse.

― Domnule, ai o inimă de aur…

Omul de lîngă el îl recunoscu:

― Ce mai faci, domnule Selman?...

― Offf… offf… Noroc, domnule Serafeddin… Gata-gata să mă curăț…

― Dar ce-i cu dumneata?

― Vai de păcatele mele… Nu mă întreba, de trei luni sînt în halul acesta.

― Vai, bietul om… Dar ești grav bolnav, domnule Selman? De ce anume suferi?

― Eeeh… E și asta un fel de boală… Ooof… am ajuns la capătul puterilor…

― Bietul om! Și ce spun medicii? Au stabilit diagnosticul?

― Hm… Nu e ceva ce ține de domeniul medicinei, frate. În cazul meu, doctorii nu-s buni la nimic… Vai… Durerile mele nu le doresc nici măcar dușmanilor mei! Parcă mi se frînge tot corpul în bucăți. Nu-mi pot mișca șoldul. Vai…

― N-ai să te vindeci fără să te duci la doctor, domnule Selman… Internează-te cît mai curînd într-un spital.

― În cazul meu n-am ce căuta la spital, domnule Serafeddin… Mai degrabă la balamuc, ascultă-mă pe mine, că eu știu despre ce este vorba…

Serafeddin-bei, om prudent, se trase puțin înapoi:

― Atunci nu ieși pe stradă…

― Offf… dar aș putea trăi fără să ies? Cît de simplu ți se pare! Dar s-ar putea să nu ieși pe stradă?... Boala am căpătat-o de la fiul meu.

― E și el bolnav?

― Mai întrebi, și încă cum… Situația lui e și mai gravă… La el e cronic… Ah, fir-ar să fie! Să vezi cum m-a apucat boala asta… Băiatul meu, mi se pare că-l cunoști mata, știi, n-a izbutit să-și termine liceul, orice-am făcut. Clasa a IX-a a repetat-o, la fel și cu a X-a. Mingea de fotbal l-a lăsat repetent… Mingea, domnule, să nu-ți vină să crezi! Of! ”Măi băiatule, lasă-te de mingea asta blestemată!” îi tot ziceam. ”Cum s-o las, tată?” îmi răspundea. ”Ce s-o alege din viitorul tău?” îi ziceam. Nu mi-era atît de viitor, cît de viața lui, care se afla permanent în pericol. În ziua în care avea loc vreun meci, îmi sosea acasă, după multe ore, de parcă s-ar fi întors direct de pe cîmpul de bătălie. Noroc că și-a fracturat piciorul stîng și s-a mai potolit. Eram chiar mulțumit de această întîmplare, îți dai seama… Ooof!... Dacă nu i s-ar fi rupt piciorul, într-o bună zi poate că l-ar fi omorît pe băiatul ăsta. Mi-am zis: ”Ducă-se dracului piciorul, numai să scape băiatul…” Vai, vai, vai, ce durere m-a cuprins! Parcă-mi sînt zdrobite toate oasele… Ah, domnule, băiatul a căpătat o patimă nebună pentru meciuri. Chiar dacă nu mai juca, nu se putea potoli pînă nu se ducea la meci. Avea loc un meci la Ankara, hop și el acolo; se juca la Izmir, fugi cu primul tren la Izmir. Nu mi-era atît că se omoară cu fotbalul, dar cînd îmi apărea acasă se întindea și rămînea lat în pat. De răgușit ce era, aproape că-i pierea vocea. ”Băiatule, de ce ești așa de răgușit?” ”De la strigat, tăticule.” ”Atunci nu țipa.” ”E ușor de zis, mai greu e să nu țipi”… Odată a venit cu capul spart, altă dată cu nasul cu nasul turtit… chiar și cu un ochi umflat. ”Băiatule, nu vezi în ce hal ai ajuns?” ”Ne-am certat la meci.” ”Bine, bine, înțeleg să te cerți cînd joci, dar cînd urmărești un meci de ce te cerți?” ”Uite-așa!” ”Atunci nu te certa”. ”Îți vine ușor să vorbești, dar este imposibil să nu te cerți”.

Mă minunam: ce fel de ispravă o mai fi și asta? La tot ce-i ziceam, îmi dădea un răspuns: ”Nu depinde de mine, e ușor de spus, dar mai greu de făcut”.

Odată am fost chemat la secția de poliție ca să-mi scot fiul. Se certaseră la meci, se încăieraseră și ajunseseră la beci. De vro două-trei ori l-am cărat de la spitalul de urgență. L-am rugat: „Fiule, băiatul tatii, nu ți-e milă de biata ta viață?” ”Ce să fac dacă nu pot să mă abțin?”

Devenisem tare curios să aflu și eu ce se întîmplă pe-acolo. Într-o zi i-am zis: ”Ia-mă și pe mine la meci, să văd și eu…” Am plecat de-acasă împreună. A început și meciul. Eu, neștiind despre ce era vorba, nu țineam cu vreo echipă. Oricine ar fi cîștigat, îmi era totuna. Îi priveam mai mult pe spectatori decît pe jucători și m-amuzam de minune. La un moment dat s-a marcat un gol la poarta echipei ”Gazhane”. Un gol pe cinste… Arbitrul însă nu l-a socotit valabil. Și cum eu nu suport nedreptățile, m-am pornit să strig: ”Dați-i ochelari arbitrului!” Mai erau cîțiva ce strigau ca și mine. Căpătasem și mai mult curaj. Un domn mi se adresă: ”Arbitrul are dreptate, n-a fost gol”. ”E un gol de toată frumusețea. Arbitrul n-are dreptate. Se vede că s-a lăsat șperțuit de echipa cealaltă„ – i-am răspuns. Omul cu aspect de domn mi-a replicat: ”Boule, unde-ai mai văzut asemenea gol?” La rîndul meu, achitîndu-i pe loc polița, i-am replicat: ”S-avem pardon, domnule… Bou e însuşi tatăl dumneavoastră”. Mă aflam pentru prima oară la un meci și nu cunoșteam regula. Dacă cineva te face bou, tu nu trebuie să-i răspunzi. Pentru că nici n-am apucat bine să rostesc răspunsul și am și primit un pumn în plină față, de-am văzut stele verzi. Noroc c-au intervenit alții și ne-au despărțit. Altfel mă snopea în bătaie. Cînd am primit pumnul individului și mă zvîrcoleam pe jos, am crezut că băiatul meu îmi va sări primul în ajutor. Da' de unde… Eu îl strigam: ”Fiule, ajută-mă!”, iar el, impasibil: ”Stai, tată, stai… tocmai acum… acuși, acuși mai pică un gol!”

Mi-am dus batista la nas, după care m-am ridicat. Am început, de-al dracului, să țin cu echipa căreia îi fusese anulat golul. Ori de cîte ori mingea ajungea la picioarele vreunui jucător, pe dată nu mă mai stăpîneam și loveam înainte cu picioarele, cu toată forța, ca și cum s-ar fi aflat lîngă mine. Din cînd în cînd îmi mai reveneam cîte puțin și-mi spuneam singur c-am înnebunit. În clipa aceea încercam să-mi țin piciorul cu mîinile. Dar, imediat, ca la o tentație diabolică, iar mă pierdeam și zvîrleam piciorul în aer după minge. Cred că izbeam atît de tare, încît cu o asemenea bombă aș fi spart plasa porții, ori mingea ar fi zburat, ca un sputnic, pînă pe Lună. Cel puțin așa mi se părea. Dar, tot crezînd că lovesc mingea, eu bumbăceam de fapt fundul spectatorului din față. Dîndu-mi seama, i-am cerut scuze. ”Pardon, fără să vreau…” Omul, de acolo: ”Se-ntîmplă, se-ntîmplă…” – mi-a răspuns. Deodată, am simțit o arsură la spate. Ca să vă dați seama cît de tare a fost lovitura: am văzut pur și simplu stele verzi. Atunci am înțeles că aici nu ți se lua în nume de rău dacă-ți potcoveai vecinul. Pentru că toți izbeau unul în altul. Și nimeni nu o făcea înadins… Omul, emoționat, asudat și răgușit, crede că ești mingea. De necrezut, domnule Seraffedin… Mingea aleargă la vreun kilometru de tine, iar tu o lovești în preajmă-ți. Și ne-am pus pe lovite! Ei dădeau în mine, eu dădeam în ei. Dar nici unul n-o făceam cu pică. De emoție, nimeni nu mai simțea durerea. Apoi, domnul meu, s-a marcat un gol în poarta noastră. Arbitrul, omul dracului, l-a socotit. Și iar n-am mai putut rezista și am strigat cu furie: ”Hoooo!….” Nu mă mai puteam abține. Îmi tremurau mîinile și picioarele. Lîngă mine tocmai se afla unul ce vindea limonadă. Avînd la îndemînă sticlele de limonadă, am început să-l bombardez cu ele pe arbitru. Noroc că erau sticle și nu altceva. Cred că aș fi azvîrlit și o bombă… Se produse o învălmășeală de nedescris. ”Gol!” ”Ba nu e gol!” am început să ne certăm noi, spectatorii. Fiecare și-a apucat vecinul și dă-i, și dă-i. În aglomerația aia, eu am apucat un puști de vreo 10 ani pe care, în învălmășeală, era să-l sugrum, nu alta. Aș fi avut o splendidă ocazie să devin criminal pe gratis. Noroc că băiatul mi-a zis: ”Stai, nene, ce faci? Și eu țin cu echipa dumitale”. Doar așa a izbutit să scape din mîinile mele. Nici nu l-am lăsat bine pe puști, că m-a luat pe mine în repriză un individ mare cît toate zilele, care a început să-mi care pumni cu nemiluita. Dă-i și dă-i… Strigam după băiatul meu, dar ia-l de unde nu-i. El sărise pe teren și-l lichidase pe arbitru. Am strigat din răsputeri: ”Polițiaaaa!” Dar și polițiștii se încăieraseră între ei. Cîțiva îi băteau pe jucători, iar alți cîțiva o încasau de la spectatori. L-am întrebat pe omul ce mă lovea cu sete: ”Dar mata cu ce echipă ții? Nu care cumva să ținem amîndoi cu aceeași echipă! Sfinte, te pomenești că mă bați degeaba!” Bine că l-am întrebat. Într-adevăr, amîndoi eram de partea aceleiași echipe. Dar individul, nemilos, mi-a mai tras un pumn, zicîndu-mi: ”Unde să mai găsesc acum unul din echipa cealaltă?” Am sărit în sus de durere și am tulit-o. Bietul de el, nu mai găsea nici un client dintre adversari și, de ciudă, mușca băncile tribunei.

Cum s-a întîmplat, nu mai știu, dar parcă din senin lumea s-a mai liniștit și meciul a reînceput.

Noi, suporterii echipei noastre, am continuat s-o încurajăm: ”Bine, băieții! Haide, băieții!” Ne pierise și glasul de atîta țipat. Atunci am început să bat și eu în talanga vecinului. Exact cînd a izbucnit scandalul cel mare! Doi jucători s-au luat la trîntă pe teren. Mai poți sta locului?! Chiar dac-ai fi de lemn, și tot nu te abții. Urmînd pilda celor de pe teren, ne-am apucat din nou unul de altul. Cineva m-a prins de picior și m-a azvîrlit cît acolo. Știu că am zburat prin aer. De altceva nu-mi amintesc. Am deschis ochii doar la spital.

Serafeddin-bei îi zise:

― Acum înțeleg de ce arăți așa!

― Dar nu m-am mulțumit… Duminica următoare, băieții noștri aveau din nou meci. S-ar fi putut să nu fiu și eu acolo? E ușor de făcut morală. Să fi fost mata în locul meu, tare aș fi vrut să văd dacă nu te-ai fi dus! Nici legat nu pot sta locului, domnule… Offf! Mă doare capul și-mi vîjîie urechile.

Dintre bandaje îi căzu un pachet. Domnul Serafeddin îl ajută să-l ridice.

― Aici am talanga… Cînd nu mai am voce, o scot și o bat de-o snopesc… Să urle ea în locul meu!

Autobuzul se opri. Omul acoperit de bandaje se ridică și, oftînd, salută:

― La revedere, domnule Serafeddin.

― Încotro te grăbești, la doctor?

― Da' de unde, la meci… Offf!

mai multă Proză satirică de Aziz Nesin