Ceea ce nu poți face cu așternutul

de Jerome K. Jerome

(…)

În Germania, pe de altă parte, dacă vrei bucluc, n-ai decît să ceri. Sînt multe lucruri în Germania pe care nu ai voie să le faci și pe care le poți face ușor. Junelui englez care tînjește să dea de bucluc și vede că nu are condiții pentru așa ceva în propria-i țară, îi dau sfatul să ia numai un bilet dus pentru Germania; un bilet dus și întors, ca valabilitate de numai o lună, s-ar putea dovedi o risipă inutilă.

În Ghidul polițienesc al Vaterlandului (Patrie) el va găsi găsi prevăzute pe o listă faptele a căror comitere îi vor stîrni interesul și emoția. În Germania este interzis să-ți atîrni așternutul pe fereastră. Ar putea începe cu asta. Fluturîndu-și așternutul la fereastră, intră sigur în bucluc chiar înainte de a-și fi luat micul dejun. În țară ar putea să se și spânzure în afara ferestrei și nimeni nu s-ar sinchisi prea tare, cu condiția să nu împiedice vizibilitatea vecinului de la etajul de dedesubt sau să i se rupă funia și să vatăme vreun pieton.

În Germania nu ai voie să porți haine fantaisie pe stradă. Un cunoscut de-al meu, un scoțian care a venit să-și petreacă iarna la Dresda, și-a prăpădit primele zile ale șederii sale acolo dezbătînd această chestiune cu Guvernul Saxoniei. L-au întrebat ce face cu veștmintele acelea. Omul nu era dus la biserică. A răspuns că le poartă. L-au întrebat de ce le poartă. Le-a replicat că le poartă ca să-i țină de cald. I-au spus verde de la obraz că nu-l cred și l-au expediat înapoi la gazda sa într-un cupeu închis. A fost necesară mărturia personală a ministrului Angliei pentru a asigura autoritățile că portul scoțian este îmbrăcămintea curentă a multor supuși britanici cumsecade și onorabili. Au acceptat declarația, din considerente de ordin diplomatic, însă își rezervă părerea personală pînă-n ziua de azi. Cu turistul englez s-au obișnuit; dar un gentleman din Leicestershire, invitat să vîneze cu niște ofițeri germani, în momentul cînd a apărut în fața hotelului, a fost înhățat prompt, cu cal cu tot, și dus în fața tribunalului polițienesc să dea explicații pentru frivolitatea sa.

Un alt lucru pe care nu ai voie să-l faci pe străzile orașelor din Germania este să dai de mîncare cailor, catîrilor sau măgarilor, fie că sînt ai tăi, fie că aparțin altor persoane. Dacă te apucă o pasiune să hrănești calul altcuiva, trebuie să-ți dai rendez-vous cu animalul, și masa să se consume într-un loc autorizat. Nu ai voie să spargi sticlă sau porțelan pe străzi; de fapt este interzis să faci acest lucru în absolut orice alt loc public; și dacă spargi, trebuie să aduni toate cioburile. Ce urmează să faci cu cioburile după ce le-ai cules, nu știu să vă spun. Tot ce știu în mod cert este că nu-i permis să le arunci nicăieri, nici să le lași pe undeva și nici, pare-se, să te descotorosești de ele în vreun fel. Probabil că ți se pretinde să le porți cu tine pînă mori și să fii îngropat cu ele; sau poate ți se îngăduie să le înghiți.

Pe străzile din Germania nu ai voie să tragi cu arbaleta. Legiuitorul german nu se limitează la contravențiile omului normal – delictul pe care simți un imbold să-l comiți, dar nu ai voie – el se frămîntă imaginîndu-și tot ce ar putea săvîrși un maniac cu mințile rătăcite. În Germania încă nu există o lege împotriva celor care stau în cap în mijlocul drumului; nu le-a venit ideea. Curînd, într-o bună zi, un om de stat german, asistînd la un spectacol de circ și văzînd acrobați, va reflecta asupra acestei omisiuni. După care se va pune imediat pe treabă și va redacta o clauză interzicînd cetățenilor să stea în cap în mijlocul drumului și fixînd cuantumul amenzii. Acesta este farmecul legislației germane: comportamentul necorespunzător își are în Germania prețul său fix. Nu faci o noapte de insomnie, ca în Anglia, întrebîndu-te dacă ai să te alegi cu un avertisment, cu o amendă de patruzeci de șilingi sau – în cazul cînd ai ghinionul să-l prinzi pe jude într-un moment defavorabil pentru tine – cu șapte zile. Știi exact cît are să te coste distracția. Poți să-ți întinzi banii pe masă, să deschizi Ghidul polițienesc și să-ți organizezi vacanța pînă la ultima monedă de cincizeci de pfenigi. Pentru o seară cu adevărat ieftină, aș recomanda mersul pe partea cu sens invers a trotuarului, după ce ai fost avertizat să nu mai faci asta. Am calculat că, dacă îți alegi bine cartierul și te mulțumești cu străzi lăturalnice liniștite, poți merge o seară întreagă pe partea cu sens invers a trotuarului și să nu te coste decît ceva mai mult de trei mărci.

În orașele germane este interzis a circula ”în cîrduri” după lăsarea întunericului. Nu sînt prea sigur cîte persoane constituie ”un cîrd”, și nici un membru al autorităților nemțești cu care am discutat această chestiune nu a socotit că e competent să stabilească numărul exact. Odată l-am întrebat pe un prieten de-al meu german care pornise la teatru cu soția, soacra, cinci copii personali, sora cu logodnicul ei și două nepoate, dacă nu socotește că se expune unui risc, ținînd seama de ordonanța cu pricina. El nu a luat întrebarea mea ca pe o glumă. Și-a rotit ochii asupra grupului.

― A, nu cred – a spus. Vezi, noi sîntem toți o familie.

― Paragraful respectiv nu precizează dacă e vorba de cîrd familial sau nu – am replicat eu. Spune ”cîrd” și atît. Te rog să n-o iei drept o jignire, dar, din punct de vedere semantic, eu, personal, sînt înclinat să consider această colecție a ta drept ”un cîrd”. Dacă poliția va adopta sau nu același punct de vedere, rămîne de văzut. Eu nu fac altceva decît să te previn.

Prietenul meu era înclinat să ia în zeflemea temerile mele; dar soția lui gîndindu-se că e preferabil să nu se expună riscului de a se vedea împrăștiați de către poliție chiar de la începutul serii, s-au divizat, convenind să se regrupeze în holul teatrului.

O altă patimă pe care trebuie să ți-o înfrînezi în Germania este aceea care te împinge să arunci obiecte pe geam. Pisicile nu sînt o scuză. În cursul primei săptămîni a șederii mele în Germania am fost neîncetat trezit din somn de pisici. Într-o noapte am simțit că turbez. Mi-am adunat un mic arsenal – două-trei bucăți de cărbune, cîteva pere tari, niște capete de lumînare, un ou răzleț pe care l-am găsit pe masa din bucătărie, un sifon gol și alte cîteva articole de aceeași natură - și, deschizînd fereastra, am bombardat sectorul de unde păreau să vină miorlăiturile. Nu cred că am nimerit nici măcar o dată; eu n-am văzut încă om care să fi nimerit vreo pisică, decît poate, din greșeală, cînd țintea în altceva. Am cunoscut trăgători, cîștigători ai premiilor regale – ași de talia aceasta – trăgînd cu pușca în pisici de la depărtare de cincizeci de iarzi, fără să nimerească măcar un fir de păr din vîrful cozii. M-am gîndit adesea că, în loc de ținte, cerbi mobili și alte nerozii de genul acesta, un țintaș cu adevărat de înaltă clasă ar fi acela care s-ar putea lăuda că a împușcat o pisică.

Dar, oricum, le-am alungat; poate le-a dezgustat oul. Băgasem de seamă cînd l-am luat că nu arăta a ou proaspăt; și m-am vîrît la loc în așternut, socotind incidentul încheiat. Zece minute după aceea am auzit soneria zbîrnîind violent. Am încercat s-o ignor, dar era prea insistentă și, punîndu-mi halatul, am ieșit la poartă. Acolo stătea băț un polițai. Toate obiectele pe care le azvîrlisem pe fereastră se aflau grămadă dinaintea lui la picioare, toate cu excepția oului. Evident stătuse să le adune. Zice:

― Aceste obiecte vă aparțin?

Zic:

― Mi-au aparținut, însă, personal, am terminat cu ele. Poate să le ia oricine, puteți să le luați chiar dumneavoastră.

A ignorat oferta mea. Zice:

― Ați aruncat aceste obiecte pe fereastră.

― Aveți dreptate – am recunoscut eu. Întocmai.

― De ce le-ați aruncat pe fereastră? a întrebat el.

Un polițai neamț își are codul de întrebări gata întocmit; nu-l diversifică niciodată și nu-i scapă una.

― Am azvîrlit cu ele pe fereastră în niște pisici – am răspuns.

― Ce pisici?

Uite, acesta este genul de întrebări pe care ți le poate pune un polițai neamț. Am replicat cu tot sarcasmul pe care am reușit să-l imprim intonației că mi-e jenă să-i spun că nu-i pot preciza ce pisici anume. I-am explicat că, personal, îmi erau străine; dar m-am oferit, dacă poliția era dispusă să adune toate pisicile din cartier laolaltă, să vin să văd dacă n-aș putea să le recunosc după miorlăit.

Polițaiul neamț nu sesizează glumele, ceea ce, în general, poate că e mai bine, deoarece cred că te paște o amendă grea dacă faci glume cu orice uniformă nemțească; asta se cheamă ”a trata cu dispreț un reprezentant al autorităților”. Mi-a replicat doar că nu intră în îndatoririle poliției să ajute la recunoașterea pisicilor; poliția are numai datoria să mă amendeze pentru faptul de a fi aruncat obiecte pe fereastră.

L-am întrebat ce trebuie să facă omul în Germania cînd e trezit noapte după noapte de pisici, și el mi-a explicat că pot depune o plîngere împotriva proprietarului pisicii, drept care poliția va proceda la darea unui avertisment și, dacă este necesar, să ceară ca pisica să fie lichidată. Cine avea să lichideze pisica și ce avea să facă pisica în timpul procedurii, nu mi-a explicat.

L-am întrebat cum îmi propune să-l descopăr pe proprietarul pisicii. A reflectat cîtva, timp, apoi a sugerat că aș putea s-o urmăresc pînă la domiciliu. După aceasta nu m-am mai simțit înclinat să discut cu el mai departe; aș fi spus lucruri care ar fi agravat situația. Așa, distracția din noaptea respectivă m-a costat douăsprezece mărci; și nici măcar unul din cei patru membri ai autorităților germane care m-au interogat în legătură cu acest subiect nu au putut găsi nimic ridicol în procedură, de la un capăt al ei pînă la celălalt.

(…)

mai multă Proză satirică de Jerome K. Jerome sau Trei pe două biciclete