Recital extraordinar

de Romulus Vulpescu

(stilul sec)

Dictatorului nu-i plăcea muzica. Dar o tolera – numai marșurile – pentru că era înscrisă-n partea culturală a programului de guvernare. Muzicienii – profesioniștii, firește – se împărțeau în două mari categorii: sînge pur și ceilalți. Pe ”ceilalți” i-a șters din controale. Pur-sîngii se-mpărțeau și ei în două: marșienii și ceilalți. Pe ”ceilalți” îi ignora. Pe creatorii de marșuri îi decorase. Le ridicase palate, statui ecvestre. Pe interpreții de marșuri îi medaliase. Le consacrase scuaruri, avenide. Cînd nu mai avu pe cine statufia și nici unde să le-atîrne medaliile, le atîrnă la coada numelui cîte-un compozitor celebru, scos din enciclopedii. Celor mai în vîrstă, sau mai zeloși, de două ori încununați cu succes, le mai adăugă o coadă la coadă. De la o vreme, băgă de seamă că nu mai are ce să le dea sau ce să le-atîrne. Mereu sub povara atîtor onoruri. Generația ”marșigeniilor” scădea, consumînd din ea însăși. Și hotărî s-o alimenteze – la-nceput fie și cantitativ – cu ”ceilalți”. Evident, purii-sînge. Unii s-au supus și cu vremea au intrat în fanfară. Alții au refuzat și i-a făcut tamburine. A rămas numai unul. Pianistul. Cu el avea o socoteală mai veche. Dictatorul se considera și muzicolog și, ca să aibă adversar, îl păstra între zidurile țării. Țară forțată. Dar nu-i dădea voie să cînte. Cum nu cînta, publicul nu venea la concerte. Și dictatorul le spunea intimilor: ”Poporului nu-i place muzica asta. Numai marșurile. Muzica este o artă rafinată. A celor care respectă cadența”. Îl ținea închis într-o casă frumoasă, fără pian. Îi confiscase partiturile și patefonul. Îi lăsase discurile și-un aparat de radio. Fixat pe postul guvernamental, care transmitea numai marșuri. Militare. Pianistul cîntase o vreme la mașina de scris. I-a ridicat-o pentru că rafalele claviaturii îl iritau pe gardianul de la poartă. Pianistul îmbătrînea și se neurasteniza căutînd claviaturi pe mobile. Și găsindu-le, Dictatorul cugetă că dacă reușește să-l atragă pe solist în fanfara personală ar înscrie o mare victorie în palmaresul lui de muzicolog. Și-l îmbie cu gumă de mestecat și cu elicopter. Pianistul prefera să fie tamburină. Și Dictatorul căzu pe gînduri. ”Cu tamburinele nu-mi mai bat capul. Tobe am, asurzitor de multe. Aici e nevoie de un șoc psihologic: îi dau voie să cînte. Ce vrea, cum vrea și cît vrea. Un recital extraordinar!”. Și se duse-n persoană la Pianist. Pianistul crezu că a venit să-i confiște mîinile, dar cînd înțelese că Dictatorul îi redă claviatura, lăcrimă, iar mîinile începură să-i tremure. Dictatorul îi puse la dispoziție uriașa sală de concerte a capitalei (cu 2 000 de locuri), și-l invită să repete la pianul de acolo cît poftește. După un timp, emoționat ca la primul examen de conservator, Pianistul declară că e gata. Dintr-un rest de teroare comunică Dictatorului programul. Cu inima strînsă. Dictatorul i-l aprobă fără obiecții. Începu să creadă că lucrurile se vor schimba ori s-au și schimbat. Pianistul era prea bătrîn și prea bucuros, ca să-l mai intereseze amănuntele. În seara concertului, apartamentul pe roți pneumatice al Dictatorului îl luă de-acasă și-l depuse la intrarea din spate, a artiștilor. Știa că Dictatorul e punctual. La ora fixată, pătrunse ameți în scenă, privind drept înainte, roșu la față, asudat de spaima, nouă din nou, a publicului pe care-l zărea în coada ochiului stîng. Schiță o înclinare buimăcită, din mers. Și se așeză la pian. Într-o liniște fermă ridică mîinile în sus. Le susținu o clipă, lăsîndu-le apoi să coboare planat pe clape și atacînd prima sonată din program. A unui autor ajuns coadă de nume la toboșarul-șef al fanfarei Dictatorului. După cele dintîi măsuri, își reveni puțin cîte puțin. Avu o scurtă nedumerire spulberată de ropotele claviaturii. Nu-i aplaudase nimeni intrarea. După ani de tăcere. Uitat! Noțiunea de concert dispăruse. Abia la andantele celei de-a doua partite găsi cea mai firească și mai tulburătoare explicație: îi respectau frumusețea gestului. Îi omagiau tăcerea. Și, poate, starea de grație a interpretului iluminat. Apoi uită cu desăvîrșire unde se află, dăruit total și tenace instrumentului de care stătuse despărțit opt ani. Cînta, nu pentru publicul din sală, nu pentru omenirea ce-l asculta la radio, ci pentru sine. Nu se mai auzise de aproape-un deceniu. Cînta cu pasiunea debutantului, cu maturitatea lucidă a desăvîrșirii. După două ceasuri sfîrși. Se dezmetici după o vreme. Își aminti unde se află și privi spre sală așteptînd aplauzele. Nimic. Spaimă. O clipă. Cu neputință. Nu era cu putință. Se ridică în picioare. Se apropie de rampă. Mașinal își scoase ochelarii din buzunarul de la piept al fracului. În primul moment nu-nțelese. Nici în al doilea. Nici în următoarele. Din scaunele stalului, din loji, de la balcoane, îl priveau patru mii de ochi. Imobili. Sala era plină. Doamne, domni, copii. Manechine. Manechinele tuturor vitrinelor țării fuseseră invitate în seara aceea la concertul extraordinar. Din loja Dictatorului porni un rîs teribil, sec, sunînd multiplicat în tăcerea cu manechine. Pianistul își ridică șuvița de păr de pe frunte și porni spre culise. Atunci, izbucniră aplauzele celor două mii de manechine. Acoperind rîsul speriat al dictatorului.

Pianistul nu le mai auzea. Ajunsese în stradă.

mai multă Proză satirică de Romulus Vulpescu