New- Parhenon, 22 ianuarie
O întîmplare, pe care-o uitasem, mi-a venit în minte ca să mă tortureze. Cu mulți ani în urmă, cînd făceam afaceri, unul din asociații mei, George Springhill, s-a sinucis. În aceeași zi în care ziarele anunțau întîmplarea, primii de la el o scrisoare foarte ciudată. Îmi spunea că observase de cîtva timp că e pe punctul de a înnebuni; și decît să ajungă un nenorocit dement, preferă să-și curme viața. Adăuga că soția lui era moștenitoarea tuturor bunurilor sale iar mie – și aici începe nebunia – îmi lăsa sufletul său!
”Nevasta mea, scria el, fiind femeie, n-ar ști ce să facă cu el; n-am fii, cărora să-l trimit. Tu ești singurul care are dreptul la un semn de recunoștință, pentru că ești singurul care nu m-ai părăsit în momentele grele. Am băgat de seamă că unui om nu-i ajunge un singur suflet: îi lipsesc întotdeauna unele înclinații, unele experiențe, unele forme de pricepere. Cu două suflete vei putea depăși pe ceilalți și pe tine însuți. Te rog să nu-l disprețuiești pe al meu, ci să-i dai atenția cuvenită.”
Cu toate că moartea bietului George nu mi-a făcut deloc plăcere – aș fi avut nevoie de el chiar în acele zile, pentru o manoperă importantă, care trebuia să facă să ne cadă în mîini o societate de cale ferată – nu am putut totuși să nu rîd. N-am dat nici-o importanță acestei danii: era o probă a nebuniei care-l amenința. Închisei deci scrisoarea în sertarul cu documente curioase și nu mă mai gîndii la ea.
Dar, de cîtva timp mă simt tulburat de ceva nou care se întîmplă înlăuntrul meu. Nu pot zice că mi s-a schimbat caracterul, dar e în spiritul meu o fermentare de noutăți a cărei origine nu mi se pare limpede. N-am impresia că mă transform sau că pierd ceva, ci, dimpotrivă mi se pare că mă îmbogățesc. Mi se întîmplă să primesc cu indulgență idei pe care înainte le-aș fi respins cu dispreț sau care nu mi-ar fi venit niciodată în minte; încep să-mi placă unele forme, unele fantezii, unele rafinamente pe care mai înainte le ignoram sau nu mă interesau.
Acum cîteva zile, pronunțînd o frază în legătură cu vara, am văzut deodată apărînd înaintea mea George Springhill: mi-am adus aminte că era una din frazele sale familiare. George scria versuri în tinerețea sa — și aceasta explică, după părerea mea, înclinarea sa spre nebunie — și acum observ că-mi place din ce în ce mai mult să-i citesc pe poeți. Avea și o puternică pasiune pentru muzică și eu, care mai înainte abia puteam suporta cîntecele la gramofon, acum simt nevoia să ascult ceva din Mozart și din Schumann. Curiozitatea mea neașteptată pentru religii mi-l amintește de asemenea pe George, care fusese un admirator al lui Swedenborg și voise odată să mă introducă într-o lojă teosofică.
Era o fire caldă, pasionată pînă la exces. Aducea și în afaceri un fel de frenezie romantică, ce ajuta de multe ori la reușita unei întreprinderi — marile razii industriale nu se pot face fără puțină imaginație și elan — dar care adeseori îi provocau pierderi grave. Cîteodată simt în mine valuri de entuziasm fără motiv, de simpatie subită, de nerăbdare îndrăzneață, care-mi amintesc, nu știu de ce, de prietenul meu mort.
M-am dus să citesc din nou ultima sa scrisoare: este, fără îndoială, scrisoarea unui lunatec. Nu-i sigur dacă sufletul mai există după moarte și chiar dacă ar exista, e limpede că omul nu poate dispune de el, că e destinat unei alte vieți spre a-și urma propriul său destin. Cum se explică atunci eflorescența de sentimente noi în spiritul meu, această asemănare progresivă între sufletul meu de acum și cel al sinucigașului?
Azi, de exemplu, m-am surprins citind cu multă plăcere Zarathustra de Nietzsche și mi-am amintit că aceasta era cartea preferată a lui George. Cînd mi-a vorbit de ea întîia oară, aruncasem privirea pe cîteva pagini, fără să înțeleg nimic. Chiar mă mirasem că un businessman poate să-și piardă vremea cu unele lecturi extravagante. Pe cînd acum…
Rațiunea mă înștiințează că aiurez. N-am acceptat niciodată această moștenire. N-aș ști ce să fac cu ea. Dar unele fapte, de netăgăduit și de neexplicat, mă îngrijorează…
mai multă Proză satirică de Giovanni Papini, sau înapoi la Gog